titulatură definitie

12 definiții pentru titulatură

TITULATÚRĂ, titulaturi, s. f. 1. Mod de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. – Din fr. titulature.
TITULATÚRĂ, titulaturi, s. f. 1. Modul de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. – Din fr. titulature.
TITULATÚRĂ, titulaturi, s. f. Mod de a se intitula (v. intitulare); (concretizat) titlu. Astăzi toți scriitorii Republicii rîvnim la titulatura de scriitor popular. SADOVEANU, E. 86.
titulatúră s. f., g.-d. art. titulatúrii; pl. titulatúri
titulatúră s. f., g.-d. art. titulatúrii; pl. titulatúri
TITULATÚRĂ s. v. denumire, nume, numire.
TITULATÚRĂ s.f. 1. Mod de a (se) intitula. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte cineva; titlu (1). [< germ. Titulatur].
TITULATÚRĂ s. f. mod de a (se) intitula; totalitatea titlurilor pe care le are o persoană, o lucrare etc. (< fr. titulature, germ. Titulatur)
TITULATÚRĂ ~i f. 1) Mod de intitulare a unei persoane într-o instituție. ~ de director. 2) Totalitate a titlurilor pe care le deține cineva. 3) Funcție, post sau rang pe care îl ocupă cineva. /<fr. titulature, germ. Titulatur
titulatură f. mod de a se intitula. Titulatura de origină străină a suferit la noi vicisitudini din ce în ce mai înjositoare. Termeni ca jupân, chir, cocon, cari odinioară erau rezervați membiilor societății înalte, au decăzut treptat până la clasele cele mai de rând, devenind, din ilustre titluri de nobleță, niște formule banale de cele mai multe ori luate în bătaie de joc. E de observat însă că această decadență n’a atins titulatura de baștină românească (ca domn).
*titulatúră f., pl. ĭ (germ. titulatur. Cp. cu claviatură). Întitulare, modu de a se întitula: titulatura împăratuluĭ Austriiĭ era foarte lungă.
titulatu s. v. DENUMIRE. NUME. NUMIRE.

titulatură dex

Intrare: titulatură
titulatură substantiv feminin