tir definitie

19 definiții pentru tir

TIR1 s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri și calibre de arme de foc sau cu aer comprimat, care cuprinde mai multe probe de tragere la țintă. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. Armă cu tir lung. 3. Tragere la țintă în procesul de instruire militară. – Din fr. tir.
TIR2, tiruri, s. n. Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. – Din inițialele t[ransport] i[ntenațional] r[utier].
TIR1 s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri și calibre de arme de foc sau cu aer comprimat, care cuprinde mai multe probe de tragere la țintă. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. Armă cu tir lung. 3. Tragere la țintă în procesul de instruire militară. – Din fr. tir.
TIR2, tiruri, s. n. Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. – Din inițialele t[ransport] i[nternațional] r[utier].
TIR, tiruri, s. n. Tragere la țintă cu o armă de foc. De sigur, profitînd de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir. CAMIL PETRESCU, U. N. 361. Dimineața o baterie regulează tirul. C. PETRESCU, Î. II 14. Săpîndu-se... un șanț de împrejmuire pentru tir, s-a găsit o piatră cu inscripțiunea arătată. I. IONESCU, M. 590.
tir s. n., pl. tíruri
tir s. n., pl. tíruri
TIR s.n. 1. Sportul tragerii la țintă cu arcul, arbaleta ori cu o armă de foc sau cu aer comprimat. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul. [< fr. tir].
TIR1 s. n. 1. tragere (la țintă) cu o armă de foc. 2. sportul tragerii la țintă. (< fr. tir)
TIR2 s. n. autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. (< t/ransport/ + i/nternațional/ + r/utier/)
tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”.
tir adv. – Așa, bine (se folosește în corelație cu el înșuși: tir... tir, cum... așa și). Sb. ter „și” (Tiktin).
TIR ~uri n. 1) Gen de sport constând din probe de tragere la țintă (cu pistolul, cu arma sau cu arcul). 2) Loc unde se fac exerciții de tragere la țintă. /<fr. tir
tir n. 1. arta de a trage la țintă; 2. locul unde se exersează (= fr. tir).
tir adv. tot una: tir mi-e Rada baba, tir mi-e baba Rada. [Cf. serb. TER, asemenea].
țir n. unealtă de rotar cu care însemnează obezile spre a le putea îndoi [Origină necunoscută].
1) *tir n., pl. urĭ (fr. tir, d. tirer, a trage). Tragere la țintă: societate de tir. Locu unde se trage la țintă: soldațiĭ s’aŭ dus la tir. V. stand.
2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz.
ȚIR 1. Țirul (16 A III 165). 2. Țira, Trohin (Sur XI). 3. Țirea b (16 B VI 185). 4. + suf. -lea: Țirlea (Ard; Hur 101); V. Țîrlea și Țurlea la Țîr, Țur.

tir dex

Intrare: tir (tragere)
tir substantiv neutru
Intrare: tir (auto)
tir substantiv neutru
Intrare: Țir
Țir
Intrare: țir
țir