timar definitie

15 definiții pentru timar

TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.
TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.
TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.
TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.
TIMÁR, timari, s. m. (Regional) Meseriaș care se ocupă cu argăsitul sau tăbăcitul pieilor. Cînii fiind flămînzi, au văzut niște piei într-un rîu, pusă de timari să se moaie. ȚICHINDEAL, F. 96.
timár1 (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timári
timár2 (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruri
timár (tăbăcar) s. m., pl. timári
timár (lot de pământ) s. n., pl. timáruri
TIMÁR s. v. argăsitor, tăbăcar.
TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].
timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).
1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).
2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.
timar s. v. ARGĂSITOR. TĂBĂCAR.

timar dex

Intrare: timar (tăbăcar; -i)
timar tăbăcar; -i substantiv masculin
Intrare: timar (lot)
timar lot substantiv neutru