tetracord definitie

10 definiții pentru tetracord

TETRACÓRD, tetracorduri, s. n. 1. (În Antichitate) Liră cu patru coarde. 2. Șir de patru sunete dintr-o scară muzicală. – Din fr. tétracorde.
TETRACÓRD, tetracorduri, s. n. 1. Liră antică cu patru coarde. 2. Șir de patru sunete dintr-o scară muzicală. – Din fr. tétracorde.
TETRACÓRD, tetracorduri, s. n. (În antichitate) Liră cu patru coarde.
tetracórd (te-tra-) s. n., pl. tetracórduri
tetracórd s. n. (sil. -tra-), pl. tetracórduri
TETRACÓRD s.n. 1. Liră antică cu patru coarde. 2. Grup de patru sunete limitate într-un interval de cvartă. [Cf. fr. tétracorde, lat., gr. tetrachordon < tetra – cu patru, chorde – coardă].
TETRACÓRD s. n. 1. liră antică cu patru coarde. 2. fragment al unei game din patru sunete consecutive, ale cărui extreme formează o cvartă. (< fr. tétracorde)
TETRACÓRD ~uri n. Grup de patru sunete consecutive ale unei scări muzicale. /<fr. tétracorde, lat. tetrachordon
*tetracórd n., pl. urĭ (vgr. tetráhordon). Un fel de liră cu 4 coarde la ceĭ vechĭ. Gama celor vechĭ, bazată pe o serie de 4 sunete.
tetracord (< gr. tetra „patru” + chordé „sunet”) I. Grup coordonat de patru sunete consecutive, ascendente sau descendente, ale cărui extreme formează o cvartă*. 1. Pe t. s-a bazat întreaga teorie muzicală a antic. greco-romane. Se distingeau mai multe tipuri de t., grupate în cele trei genuri (II), diatonic*, cromatic* și enarmonic (1). T. diatonice erau patru: dorian (preferat în teorie și practică, ducând la un mod (I, 1) care avea importanța actualei game* do maj.), frigian, lidian și mixolidian, acesta din urmă fără semiton*, încadrându-se într-o cvartă mărită. Sunetele erau dispuse descendent, mișcarea descendentă fiind considerată cea naturală. Unirea a două t. diatonice dădea naștere modurilor principale (independente) și secundare (derivate), care luau numele t. componente. Modurile dorian, frigian și lidian erau compuse din t. egale, pe când cel mixolidian din t. neegale. T. cromatic era format din succesiunea intervalică secundă* mărită-secundă mică-secundă mică, iar cel enarmonic din succesiunea secundă dublu mărită-diesis* (sfert de ton)-diesis. Dacă t. diatonice au durat tot atât cât și antica muzică greacă*, t. cromatic și enarmonic au încetat de a fi practicate încă î. Hr., făcând ulterior doar obiectul unor studii teoretice. Scara de sunete muzicale a antic. era formată din patru t. doriene, care alcătuiau așa-numitul systema teleion* (sistemul perfect). 2. Încă de la începutul ev. med., pe t. s-au bazat modurile eclesiastice occid., al căror imens „corpus” melodic a fost cuprins sub numele de cânt gregorian*. O dată cu distincția ce a fost introdusă între autentice și plagale, t. s-a asociat pentacordului* [v. mod (I, 3)]. 3. În sistemul (II, 3) tonal se deosebesc mai multe tipuri de t., după caracterul lor, determinat de poziția și calitatea intervalelor* de secundă conținute. Două t. egale sau diferite formează prin unire și în sens ascendent o gamă*, al cărei mod (II) este determinat de natura și poziția t. componente. Într-o gamă, t. care începe, ascendent, cu tonica* este numit inferior; cel care, în continuare, începe cu dominanta* se numește superior (ex.: în gama maj. arm., t. inferior este maj., iar cel superior, arm.). În gamele din muzica populară românească se întâlnesc t. de structuri variate, combinate în diferite moduri. II. Numele celui mai vechi tip de lyră* cunoscut la greci (sec. 8-7 î. Hr.), atribuită legendarului Orfeu. După Boethius (c. 480-524), cele patru coarde ale acestei lire erau acordate după sunetele mi, la, si, mi, adică finală*, cvartă, cvintă* și octavă*, formând singurele intervale muzicale considerate consonante* în antic. greco-romană.

tetracord dex

Intrare: tetracord
tetracord substantiv neutru
  • silabisire: -tra-