Dicționare ale limbii române

Definiția cu ID-ul 549680:

terță (< it. terza „a treia”) 1. Intervalul* (simplu) dintre o treaptă* și a treia (ascendent sau descendent) a scării muzicale diatonice*; se cifrează cu 3. Tipuri diatonice în sistemul temeperat*: t. mare (ex. do-mi, fa-la), valorează 3 semitonuri și se cifrează 3M; t. mică (ex. re-fa, mi-sol) valorează 3 semitonuri și se cifrează cu 3m. Cu alterații*, se obțin tipuri de t. cromatice*: t. micșorată (ex. la-do bemol) valorează 1 ton și se cifrează 3-; t. mărită (ex. fa-la diez) valorează 5 semitonuri și se cifrează 3+. T. mare și cea mică sunt considerate intervale imperfect consonante*; celelalte sunt disonante*. În sistemul tonal (I, 3) și temperat (I, 1), t. sunt enarmonice (2) cu diferite alte intervale, mai apropiate fiind secunda* și cvarta* (ex. la-do bemol = secunda la-si și sol-si diez = cvarta sol-do). Cu duble alterații t. mare este enarmonică cu cvinta perfectă (ex.: re dublu bemol-fa dublu diez = cvinta perfectă do-sol). Prin răsturnare*, t. mare devine sextă* mică (ex.: sol-si si sol), iar cea mică, sextă* mare (ex.: re-fa fa-re). 2. În arm. clasică (III, 1, 2) un acord (trisonul) este definit ca suprapunerea a cel puțin trei t. 3. În sistemul funcțional*, t. tonicii* se numește mediantă* (< it. mediante < lat. med. mediante „care se află la mijloc”), aflându-se la distanță egală de tonică și de dominantă*. Natura mediantei caracterizează acordurile și modurile maj. și min. 4. T. picardiană, t. mare care înlocuiește, în cadența (1) picardiană, t. mică în modul minor*, de obicei la finele compoziției (1). ♦ În gama naturală* (C. Zarlino) t. mare corespunde raportului de frecvențe* 5/4, iar cea mică raportului 6/5. În această gamă, t. mică re-fa are însă valoarea 32/27, mai joasă cu o comă* sintonică 81/80 decât celelalte t. mici (mi-sol, la-do și si-re). Prin răsturnare, această t. dă sexta mare fa-re 27/16, care întrece cu aceeași comă sintonică celelalte sexte mari (do-la, re-si și sol-mi 5/3). ♦ În teoria muzicală greacă* a antic., unde intervalele erau considerate numai melodic*, terțele și sextele erau cuprinse în categoria intervalelor disonante (diafonii*). T. (și sexta) arm. nu erau studiate în teoria antic. și nici în cea a ev. med. timpuriu; nu se practica nici cântarea prin intervale arm. Abia prin sec. 12 avea să apară, în țările N-V europ. stilul gymel* (< lat. cantus gemellus „cântec geamăn”), în care melodia era acomp., înstinctiv, prin t. inferioare, alternate din când în când cu t. superioare. În stilul faux-bourdon* („bas fals”, Franța, sec. 13-14), vocea (2) principală era acomp. de două voci superioare, aflate permanent la interval de t. și sextă, ansamblul procedând deci prin acorduri paralele (2) de sextă, afară de începutul și sfârșitul compoziției. În sec. 14, t. și sextele mari au fost teoretic recunoscute ca intervale arm. imperfect consonante. T. mare a fost admisă în acordul final al unei compoziții (pe lângă octavă și cvinta tonicii), pe când t. mică a întâmpinat opoziție teoretică până spre finele sec. 17. De atunci, o dată cu afirmarea principiului tonalității (1), t. și sexta mare au caracterizat acordul perfect major* și modul maj., pe cânt t. și sexta mică, acordul perfect min. și modul min. V. diviziune (4, 6); dualism; polarism.

terță definitie

terță dex