TERȚ, -Ă, terți, -e, adj., s. m., s. n. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenții nici direct, nici prin reprezentare și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3. S. n. (Log.; în sintagma) Terțul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals în același timp și sub același raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

TÉRȚĂ, terțe, s. f. (Muz.) Intervalul dintre două sunete ale gamei, la distanța de trei trepte. – Din it. terza.

TERȚ, -Ă, terți, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenții nici direct, nici prin reprezentare și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3. S. m. (Log.; în sintagma) Terțul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals în același timp și sub același raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

TÉRȚĂ, terțe, s. f. (Muz.) Intervalul dintre două sunete ale gamei, la distanța de trei trepte. – Din it. terza.

TERȚ, -Ă, terți, -e, adj. Care vine în rîndul al treilea; al treilea. Terță persoană. ♦ (Substantivat, m.; Jur.) Persoană sau persoane care nu figurează ca parte în acte sau în convenții, dar care pot avea drepturi sau obligații izvorîte din astfel de acte.

TÉRȚĂ, terțe, s. f. Intervalul format din trei note muzicale consecutive.

terț1 adj. m., pl. terți; f. térță, pl. térțe

terț2 (persoană) s. m., pl. terți

terț3 (a treia posibilitate) s. n.

térță (interval muzical) s. f., g.-d. art. térței; pl. térțe

térț (al treilea) adj. m., (jur.) s. m., pl. térți; f. sg. térță, pl. térțe

terț (log.) s. n.

térță (muz.) s. f., g.-d. art. térței; pl. térțe

TERȚ, -Ă adj. Care vine în al treilea rând; al treilea. // s.m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte într-un contract sau într-un angajament intervenit între două părți, dar care poate avea drepturi sau obligații izvorâte din astfel de acte. ♦ (Log.) Principiul terțului exclus = principiu fundamental al logicii bivalente, potrivit căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. [< lat. tertius, it. terzo].

TÉRȚĂ s.f. 1. (Muz.) Interval format din trei note consecutive; treapta a treia de la o treaptă dată. 2. Figură de apărare la scrimă. [< it. terza < lat. tertia].

TERȚ, -Ă I. adj. care vine în al treilea rând; al treilea. ♦ malarie (sau febră) ~ă = formă clinică de malarie în care accesele febrile revin din trei în trei zile. II. s. m. (jur.) persoană care nu figurează ca parte într-un contract ori într-un angajament intervenit între două părți, dar care poate avea drepturi sau obligații izvorâte din astfel de acte. III. s. n. (log.) ŭl exclus = principiu fundamental potrivit căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. (< lat. tertius, it. terzo)

TÉRȚĂ s. f. 1. (muz.) interval de trei trepte al gamei diatonice; treapta a treia de la o treaptă dată. 2. (la unele jocuri de cărți) serie de trei cărți succesive (as, rege și damă) de aceeași culoare, în ordine crescândă. 3. a treia poziție, de apărare la scrimă. 4. (fam.) a fi în ~ (cu cineva) – a flirta. (< it. terza)

térță (-țe), s. f. – 1. Interval muzical dintre două sunete ale gamei la distanța de trei trepte. – 2. Poziție de parare la jocul de scrimă. – 3. Serie de trei cărți succesive în jocurile de cărți. – 4. (Fam.) Codoașă. It. terza. – Der. terția, s. f. (caractere tipografice), din germ. Tertia; tărteț, s. n., din it. terzetto; terțină, s. f., din it. terzina; terțiar, s. n., din fr. tertiaire. – Cf. terțiu.

TERȚ1 ~ă (~i, ~e) Care vine pe locul trei într-o ierarhie; al treilea. O ~ă persoană. /<lat. tertius, it. terzo

TERȚ2 ~i m. jur. Persoană care nu figurează ca parte într-un proces, dar are dreptul de a participa la un proces civil pentru a-și apăra drepturile sale, ce nu coincid cu interesele celor două părți (reclamant și reclamat).

TERȚ3 ~i m. log.: Legea (sau principiul) ~ului exclus principiu fundamental al gândirii logice, conform căruia din două judecăți contradictorii adecvată este numai una, a treia posibilitate fiind exclusă. /<lat. tertius, it. terzo

TÉRȚĂ ~e f. muz. 1) Treapta a treia a gamei diatonice, considerată de la o treaptă dată. 2) Interval dintre două sunete ale gamei diatonice care cuprinde trei trepte ale scării muzicale. ◊ ~ mică interval care în trei trepte cuprinde un ton și jumătate. ~ mare interval care în trei trepte cuprinde două tonuri. /<it. terza

terță f. 1. Muz. interval de trei note; 2. a 60-a parte a unei secunde.

*térță f., pl. e (it. terza, fr. tierce). Muz. Interval de treĭ note. Scrimă. Pozițiunea mîniĭ cu unghiile’n jos. Mat. Astr. A șaĭ-zecea parte din secundă.

fagot în terță v. fagottino.

terță (< it. terza „a treia”) 1. Intervalul* (simplu) dintre o treaptă* și a treia (ascendent sau descendent) a scării muzicale diatonice*; se cifrează cu 3. Tipuri diatonice în sistemul temeperat*: t. mare (ex. do-mi, fa-la), valorează 3 semitonuri și se cifrează 3M; t. mică (ex. re-fa, mi-sol) valorează 3 semitonuri și se cifrează cu 3m. Cu alterații*, se obțin tipuri de t. cromatice*: t. micșorată (ex. la-do bemol) valorează 1 ton și se cifrează 3-; t. mărită (ex. fa-la diez) valorează 5 semitonuri și se cifrează 3+. T. mare și cea mică sunt considerate intervale imperfect consonante*; celelalte sunt disonante*. În sistemul tonal (I, 3) și temperat (I, 1), t. sunt enarmonice (2) cu diferite alte intervale, mai apropiate fiind secunda* și cvarta* (ex. la-do bemol = secunda la-si și sol-si diez = cvarta sol-do). Cu duble alterații t. mare este enarmonică cu cvinta perfectă (ex.: re dublu bemol-fa dublu diez = cvinta perfectă do-sol). Prin răsturnare*, t. mare devine sextă* mică (ex.: sol-si si sol), iar cea mică, sextă* mare (ex.: re-fa fa-re). 2. În arm. clasică (III, 1, 2) un acord (trisonul) este definit ca suprapunerea a cel puțin trei t. 3. În sistemul funcțional*, t. tonicii* se numește mediantă* (< it. mediante < lat. med. mediante „care se află la mijloc”), aflându-se la distanță egală de tonică și de dominantă*. Natura mediantei caracterizează acordurile și modurile maj. și min. 4. T. picardiană, t. mare care înlocuiește, în cadența (1) picardiană, t. mică în modul minor*, de obicei la finele compoziției (1). ♦ În gama naturală* (C. Zarlino) t. mare corespunde raportului de frecvențe* 5/4, iar cea mică raportului 6/5. În această gamă, t. mică re-fa are însă valoarea 32/27, mai joasă cu o comă* sintonică 81/80 decât celelalte t. mici (mi-sol, la-do și si-re). Prin răsturnare, această t. dă sexta mare fa-re 27/16, care întrece cu aceeași comă sintonică celelalte sexte mari (do-la, re-si și sol-mi 5/3). ♦ În teoria muzicală greacă* a antic., unde intervalele erau considerate numai melodic*, terțele și sextele erau cuprinse în categoria intervalelor disonante (diafonii*). T. (și sexta) arm. nu erau studiate în teoria antic. și nici în cea a ev. med. timpuriu; nu se practica nici cântarea prin intervale arm. Abia prin sec. 12 avea să apară, în țările N-V europ. stilul gymel* (< lat. cantus gemellus „cântec geamăn”), în care melodia era acomp., înstinctiv, prin t. inferioare, alternate din când în când cu t. superioare. În stilul faux-bourdon* („bas fals”, Franța, sec. 13-14), vocea (2) principală era acomp. de două voci superioare, aflate permanent la interval de t. și sextă, ansamblul procedând deci prin acorduri paralele (2) de sextă, afară de începutul și sfârșitul compoziției. În sec. 14, t. și sextele mari au fost teoretic recunoscute ca intervale arm. imperfect consonante. T. mare a fost admisă în acordul final al unei compoziții (pe lângă octavă și cvinta tonicii), pe când t. mică a întâmpinat opoziție teoretică până spre finele sec. 17. De atunci, o dată cu afirmarea principiului tonalității (1), t. și sexta mare au caracterizat acordul perfect major* și modul maj., pe cânt t. și sexta mică, acordul perfect min. și modul min. V. diviziune (4, 6); dualism; polarism.

a fi în terță expr. (înv.) a nu avea bani, a avea o jenă financiară.

a o arde în terțe expr. a minți; a păcăli

în terță cu cineva expr. în relații intime cu cineva.