teocrație definitie

11 definiții pentru teocrație

TEOCRAȚÍE, teocrații, s. f. Formă de guvernământ caracteristică lumii antice și Americii precolumbiene, în care șeful statului, fiind și șeful Bisericii, avea întreaga putere, considerată de origine divină, iar preoțimea deținea și puterea laică; stat cu o astfel de formă de guvernământ. [Pr.: te-o-] – Din fr. théocratie.
TEOCRAȚÍE, teocrații, s. f. Formă de guvernământ caracteristică lumii antice, în care autoritatea, considerată ca emanând de la divinitate, este exercitată de preoți; stat cu o astfel de formă de guvernământ. [Pr.: te-o-] – Din fr. théocratie.
TEOCRAȚÍE, teocrații, s. f. Formă de guvernămînt, în care autoritatea este considerată ca emanînd de la dumnezeu și este exercitată de preoți; p. ext. stat cu o astfel de formă de guvernămînt. Văzînd că sceptrul îți tremură în mînă, Că e teocrația o fantasmă bătrînâ... ai înțeles Că trebuie un rege, un scut, – și m-ai ales. MACEDONSKI, O. II 202.
teocrațíe (te-o-cra-) adj. m., art. teocrațía, g.-d. art. teocrațíei; pl. teocrațíi, art. teocrațíile
teocrațíe s. f. (sil. te-o-cra-), art. teocrațía, g.-d. art. teocrațíei; pl. teocrațíi, art. teocrațíile
TEOCRAȚÍE s.f. Formă de guvernământ în care autoritatea, fiind considerată ca emanând de la Dumnezeu, este exercitată de cler; stat care are o astfel de formă de guvernământ. [Gen. -iei. / < fr. théocratie, cf. gr. theokratia < theos – zeu, kratos – putere].
TEOCRAȚÍE s. f. formă de guvernământ în care autoritatea, considerată ca emanând de la Dumnezeu, este exercitată de cler; stat cu o astfel de formă. (< fr. théocratie)
TEOCRAȚÍE ~i f. înv. 1) Formă de guvernământ în care puterea religioasă și laică era exercitată de cler. 2) Stat cu o astfel de formă de guvernământ. [G.-D. teocrației; Sil. te-o-cra-] /<fr. théocratie
teocrație f. formă de guvern în care capii Statului comandă în numele divinității: guvernul judecătorilor, la vechii Evrei, era o teocrație.
*teocrațíe f. (vgr. theokratia, d. théos, Dumnezeŭ, și krátos, putere). Formă de guvern în care suveranu saŭ miniștriĭ îs considerațĭ că conduc după voința luĭ Dumnezeŭ (ca la vechiĭ Jidanĭ).
TEO- „zeu, divinitate”. ◊ gr. theos „zeu, zeitate” > fr. théo-, germ. id., engl. id., it. teo- > rom. teo-. □ ~botanologie (v. botano-, v. -logie1), s. f., studiu al plantelor menționate în lucrările ecleziastice; ~centric (v. centric), adj., care situează pe Dumnezeu în centrul experienței religioase; ~crat (v. -crat), s. m., membru al unei teocrații; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt caracteristică orînduirii sclavagiste, în care autoritatea, considerată ca emanînd de la divinitate, este exercitată de către casta sacerdotală; ~fanie (v. -fanie), s. f., apariție sau manifestare a divinității; ~foric (v. -foric), adj., s. n., (nume) de zeu; ~gamie (v. -gamie), s. f., împerechere a unui zeu cu o muritoare, prin care se acredita ideea descendenței divine a copilului dobîndit; ~gonie (v. -gonie), s. f., totalitate a miturilor avînd ca temă originea și genealogia zeilor; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a unui zeu; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea teoretică a izvoarelor și dogmelor unei religii; ~mahie (v. -mahie), s. f., luptă mitică între zei; ~manie (v. -manie), s. f., stare patologică religioasă contemplativă; ~morf (v. -morf), adj., cu înfățișare de zeu; ~zofie (v. -zofie), s. f., doctrină filozofică și religioasă de origine orientală, care susține ideea unei pretinse cunoașteri nemijlocite a esenței divinității.

teocrație dex

Intrare: teocrație
teocrație substantiv feminin
  • silabisire: te-o-cra-