tenor definitie

18 definiții pentru tenor

TENÓR, tenori, s. m. 1. Cea mai înaltă voce bărbătească; cântăreț care are o astfel de voce. ◊ Tenor dramatic = voce de tenor cu un timbru asemănător baritonului; cântăreț cu o astfel de voce. 2. Categorie de instrumente de suflat cu registrul cel mai înalt. – Din fr. ténor, it. tenore.
TENÓR, tenori, s. m. 1. Cea mai înaltă voce bărbătească; cântăreț care are o astfel de voce. ◊ Tenor dramatic = voce de tenor cu un timbru asemănător baritonului; cântăreț cu o astfel de voce. 2. Categorie de instrumente de suflat cu registrul cel mai înalt. – Din fr. ténor, it. tenore.
TENÓR, tenori, s. m. Cea mai înaltă voce bărbătească; cîntăreț care are o astfel de voce. Simion începu iar să îngîne cu glas limpede de tenor cîntecul acela. DUMITRIU, P. F. 35. Își înălță glasu-i dulce de tenor. SADOVEANU, E. 126. Era cel dintîi școlar... cel mai bun tenor. CONTEMPORANUL, III 620. ◊ Tenor dramatic = voce bărbătească cu volum mare și cu registru central puternic, care duce cu ușurință notele de sus; cîntăreț care are o astfel de voce.
tenór s. m., pl. tenóri
tenór s. m., pl. tenóri
TENÓR s. (MUZ.) (înv.) tenorist.
TENÓR s.m. 1. Vocea bărbătească cea mai înaltă; cântăreț care are o astfel de voce. 2. Categorie de instrumente cu registrul între alto și bariton. [Cf. fr. ténor, it. tenore].
TENÓR s. m. 1. vocea bărbătească cu registrul cel mai înalt; cântăreț cu o astfel de voce. ◊ (p. ext.) instrument de suflat cu registru corespunzător vocii unui tenor. 2. (în muzica polifonică) voce între alto și bas. 3. (acc. ténor) melodia de bază, vocea principală în repertoriul gregorian (sec. XII-XVI). (< fr. ténor, it. tenore)
TENÓR1 ~oáre n. 1) Voce bărbătească cu cel mai înalt registru. 2) Instrument muzical de suflat al cărui registru corespunde acestei voci. /<fr. ténor, it. tenore
TENÓR2 ~i m. Cântăreț care are vocea cu cel mai înalt registru. /<fr. ténor, it. tenore
tenor n. vocea omului, cea mai înaltă dintre toate. ║ m. cântăreț cu această voce.
*tenór m. (it. tenóre). Muz. Cîntăreț bărbat cu vocea cea maĭ înaltă.
TENOR s. (MUZ.) (înv.) tenorist.
fagot tenor v. fagottino.
tenor (< it. tenore; fr. ténor) 1. Vocea (1) bărbătească cea mai înaltă, cu ambitus (1) do1-do2 (v. notarea octavelor). Ca voce solistică, după caracterul său, t. poate fi liric, dramatic (variantă germ. Heldentenor „t. eroic”), spinto etc. În sec. 18, denumirea de t. le-a înlocuit pe cele fr. mai vechi: taille și haute contre. V. falsetist. (1, 2). 2. Vocea (2) a treia într-o structură polif. sau arm. la patru voci. A fost la începuturile polifoniei* vocea principală (v. t. (3); contra-tenor; organum; motet). În partiturile* corale actuale, t. se notează în cheia* sol, efectul fiind însă cu o octavă* mai jos. În partiturile mai vechi, se nota în cheia do de t. (pe linia a patra a portativului*). 3. (cu accentuare pe prima silabă; lat. „cel care ține”; fr. téneur) Vocea (2) care, în polif. sec. 12-16, deținea cantus firmus*-ul. 4. Ton de recitare în psalmodie*. V. și recto tono. 5. Instrumente* cu un ambitus corespunzător t. (1), ex.: sax., trb., tuba, Tenorhorn (v. fligorn (2)), tenor viol (v. viole (1)) etc. Aceste instr. sunt fie transpozitorii (v. transpoziție) fie se notează în cheia de t. Violoncelul* este notat, pentru registrul (I) corespunzător, în aceeași cheie.
tenor viol (cuv. engl.) v. viole (1).
tenor violin (cuv. engl.) v. violă.
violă tenor v. viole (1).

tenor dex

Intrare: tenor
tenor substantiv masculin