tendință definitie

13 definiții pentru tendință

TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 3. Trăsătură atribuită de unii teoreticieni artei, constând în finalitatea și eficiența practică a acesteia (politică, socială, morală etc.), opusă caracterului ideal (gratuității) artei (artă pentru artă). – Din fr. tendance.
TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din fr. tendance.
TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. Și piesele lui Maxim Gorki sînt încărcate de tendință. SAHIA, U.R.S.S. 146. Coșbuc rămîne poetul țărănimii și exprimă tendințele țărănești. GHEREA, ST. CR. III 348. ◊ (Glumeț) Picioarele de la genunchi în jos au o tendință vădită de a se preface în sloiuri. SADOVEANU, O. VIII 180. 2. Direcția în care s-ar mișca un corp într-un cîmp de forță, dacă această mișcare nu ar fi împiedicată. – Pl. și: tendinți (GHEREA, ST. CR. II 18). – Variante: (învechit) tendénță (ODOBESCU, S. III 343), tendénție (RUSSO, S. 90) s. f.
tendínță s. f., g.-d. art. tendínței; pl. tendínțe
tendínță s. f., g.-d. art. tendínței; pl. tendínțe
TENDÍNȚĂ s. 1. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, pornire. (~ de a exagera.) 2. v. aspirație.
TENDÍNȚĂ s.f. 1. Dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. Forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. [Cf. fr. tendance, it. tendenza].
TENDÍNȚĂ s. f. 1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 4. (p. ext.) orientare, direcție. (< fr. tendance)
tendínță (-țe), s. f. – Înclinație, pornire. – Var. tendență. Fr. tendance, tratat ca puissance-putință, croyance-credință etc. – Der. tendențios, adj., din fr. tendenciux.
TENDÍNȚĂ ~e f. 1) Orientare conștientă spre un anumit scop. 2) Dorință puternică; năzuință; aspirație. 3) (în opere artistice) Poziție social-politică a autorului; atitudine față de realitatea reflectată. 4) Direcție de mișcare a unui corp aflat sub acțiunea unei forțe. 5) Orientare comună a unei categorii de persoane. 6) Evoluție într-un anumit sens. [G.-D. tendinței] /<it. tendenza, fr. tendance
*tendénță f., pl. e (fr. tendance, d. tendre, a tinde; it. tendenza). Acțiunea de a tinde, năzuință, pornire, inclinațiune: tendența celor bunĭ spre virtute. – Fals -ință.
TENDINȚĂ s. 1. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, pornire. (~ de a exagera.) 2. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, rîvnă, vis, (rar) năzuire, rîvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, rîvnitură. (~ de a face ceva util.)
TENDÍNȚĂ s. f. (cf. fr. tendance, it. tendenza): direcție sau sens de evoluție a unei limbi în compartimentele sau în sistemele ei actuale (fonetic, fonologic, morfologic, sintactic și semantic), odată cu direcția evoluției societății. Prin încrucișări și conflicte, ele produc schimbări de amănunt cu caracter de legi sau de excepții, iar studierea lor de către cercetători contribuie la o mai bună cunoaștere a limbii și a unor fapte cu caracter social. T. în limbă aduc inovații inconștiente, întâmplătoare, care pornesc inițial de la o anumită persoană și care sunt apoi criticate de către vorbitori ca abateri de la exprimarea obișnuită. Cu timpul, acestea sunt simțite – și chiar acceptate – de către unii vorbitori, tot inconștient, ca fiind utile, iar după aceea sunt generalizate prin imitare, integrându-se încetul cu încetul în sistemul limbii, în structura ei, rămasă aceeași. T. în limbă duc în final, de cele mai multe ori, la claritate, precizie și simplificare în toate compartimentele sau sistemele ei. Ele pot fi uneori oprite sau înlocuite cu t. contrare; pot fi de lungă sau de scurtă durată, mai cuprinzătoare sau mai puțin cuprinzătoare (pot cuprinde o singură limbă, un grup de limbi sau o familie întreagă de limbi); pot avea caracter general sau caracter special. Pentru a recunoaște t. actuale ale limbii este necesar să examinăm istoria ei. T. manifestate în latină au rămas în bună parte vii, până în zilele noastre. Constatăm acest lucru studiind fiecare compartiment sau sistem al limbii române, unde sesizăm continuarea, întărirea, slăbirea sau încheierea acestora și deducem că ele pot fi fonetice, fonologice, morfologice, sintactice și semantice. Pentru t. existente în gramatica limbii române, vezi lucrările noastre: Morfologia limbii romane, , București, 1996; Sintaxa limbii romane, , București, 1994 și 1997.

tendință dex

Intrare: tendință
tendință substantiv feminin