TÉMPO, tempouri, s. n. 1. Viteză, iuțeală cu care se, execută o piesă muzicală, conform conținutului și caracterului ei. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. – Din it., fr. tempo.

TÉMPO s. n. 1. Viteză, iuțeală cu care se execută o piesă muzicală, conform conținutului și caracterului ei. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. – Din it., fr. tempo.

TÉMPO s. n. (De obicei invar.) Grad de repeziciune cu care trebuie cîntată o compoziție muzicală, conform conținutului și caracterului ei. Simțise îngrozit, după jocul oglinzilor, că orchestra își accelerase tempo. CAMIL PETRESCU, N. 30. ♦ Ritm, cadență. Limba romînă are un ritm «mijlociu»: tempo-ul vorbirii obișnuite a romînilor este potrivit de repede. IORDAN, L. R. 165. Lucrătorii voinici și sprinteni... intrară în rîu. Lucrarea lor de degajare a trunchiurilor se făcea într-un tempo ritmat și melodios. SADOVEANU, O. A. II 208.

a témpo (it.) loc. adv.

témpo s. n., art. témpoul; pl. témpouri

a témpo loc. adv.

témpo s. n., art. tempóul/témpoul

TÉMPO s. 1. (MUZ.) mișcare, (înv.) moviment. 2. cadență, ritm. (Merge într-un ~ susținut.)

A TÉMPO loc. adv. (Muz.; ca indicație de execuție) În tact, în mișcarea prescrisă. [< it. a tempo].

TÉMPO s.n. 1. Mișcare, grad de rapiditate cu care trebuie cântată o piesă muzicală. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. // adv. A tempo (muz.; ca indicație de execuție) = revenind la mișcarea de la început. [Art. tempóul. / < it., fr. tempo].

A TÉMPO loc. adv. (muz.) (revenind) la același tempo (de mai înainte). (< it. a tempo)

TÉMPO I. s. n. grad de rapiditate cu care trebuie executată o lucrare muzicală; mișcare, ritm, cadență. II. adv. (muz.) a ~ = revenind la mișcarea de la început. (< it., fr. tempo)

TÉMPO n. 1) muz. Viteză de executare a unei lucrări. 2) Viteză de desfășurare a unei acțiuni; ritm. 3) lingv. Viteză de pronunțare a cuvintelor în timpul vorbirii; ritm al vorbirii. [Art. tempóul; Acc. și témpoul] /< it., fr. tempo

*témpo n. (cuv. it.). Muz. Ritm, cadență, măsura timpuluĭ.

TEMPO s. 1. (MUZ.) mișcare, (înv.) moviment. 2. cadență, ritm. (Merge într-un ~ susținut.)

a tempo (loc. it.) v. al tempo.

a(l) primo tempo (loc. it., „la primul tempo”), indicație de revenire la mișcarea inițială după una sau mai multe modificări de tempo (2); abrev.: Iot. sau t.Io.

a(l) tempo (loc. it., „la tempo”), indicație de revenire la mișcarea inițială în urma unei modificări provizorii de tempo (2) printr-o altă indicație de grăbire sau rărire. Abrev.: a.t.

istesso tempo (l’istesso tempo și lo stesso tempo) (loc. it. „tempo egal, identic”), indicație utilizată în dreptul unei schimbări de măsură* pentru a atrage atenția asupra egalității dintre unitățile de măsură (de ex.: ♪ = ♪, în schimbarea 3/4 sau 4/4); când unitatea de timp se schimbă, indicația arată că o măsură este egală cu cealaltă (în schimbarea 2/4 sau 6/8). Pentru evitarea confuziilor, i. este înlocuită cu indicarea exactă a valorilor (II, 1) de note* ce trebuie să rămână echivalente.

tempo (cuv. it. „timp”; la pl. tempi; lat. tempus) 1. (Sens inițial) Timp (I, 2) al măsurii*. 2. Gradul de iuțeală cu care trebuie executată o lucrare muzicală. Factor important pentru redarea exactă a caracterului unei compoziții (1) muzicale, t. trebuie indicat cu aceeași precizie ca și înălțimile (2), duratele (II) și intensitățile (2) sunetelor. Dar abia începând cu sec. 19, datorită metronomului*, această notare exactă a devenit posibilă. Mai înainte, t. era păstrat prin tradiție, lăsat la libera alegere a interpretului sau stabilit pe baza unor termeni convenționali – cu valoare relativă – folosiți și astăzi. Acești termeni, de origine it., privind mișcarea propriu-zisă (largo*, lento*, adagio*, andante*, moderato*, allegretto*, allegro*, presto* etc.) pot fi completați cu unele indicații referitoare la caracterul muzicii (giocoso, scherzando, con anima, con brio, con spirito, con moto, con fuoco, mosso, agitato, appassionato, energico, malinconico, mesto, tranquillo, amabile, semplice, grazioso, cantabile, misterioso etc.). Numeroase indicații de mișcare și caracter apar și în alte limbi (germ., fr.), în special atunci când termenii convenționali se dovedesc insuficienți. Alături de acești termeni, pentru a stabili cu precizie t., trebuie să existe și indicația metronomică (numărul de bătăi pe minut, fiecare bătaie corespunzând de obicei unei note cu valoare* de pătrime – v. metronom). În cuprinsul aceleiași piese pot apărea schimbări de t., care trebuie notate la fel de precis, și reveniri la mișcarea inițială (cu indicația a t. sau t. primo). Uneori schimbările se fac treptat, în acest caz fiind necesari termeni agogici* care indică o rărire a t. (allargando*, rallantendo*, ritenuto* etc.) sau o accelerare (accelerando*, precipitando*, stretto*, stringendo* etc.). T. poate fi indicat, în unele cazuri, prin referirea la o mișcare cunoscută: t. di minueto, t. di mazurka, t. di Walzer, t. di marcia, Alla siciliana, All’ongarese*, Alla turca. V. mișcare (2).

tempo rubato (loc. it. „durată furată”), indicație și implicit manieră de interpretare care constă în modificarea unor durate (II) în timp ce pulsația metrică se menține neschimbată. Termenul a fost introdus de P. Fr. Tosi (Opinioni de’ cantori antichi e moderni, 1723). Indicații și recomandări practice privind această manieră se găsesc deja în scrierile lui Zacconi (1592), Peri (1600), Caccini (1602), apoi, după Tosi, la Quantz (1755), Ch. Ph. E. Bach (1753, 1787), L. Mozart (1756), W.A. Mozart (1777), D.G. Türk (1789). În această accepție a termenului, t. este o manieră indispensabilă atât în interpretarea monodiei* acompaniate a basului continuu* cât și în aceea a stilului pianistic mozartian sau chopinian (unde devine un element expresiv deosebit de caracteristic). Unii autori descriu, alături de t. zis „sever” (germ. gebundenes t.) și un t. liber care constă în „grăbirea și reținerea capricioasă a mișcării în ambele mâini” (Czerny, 1846), acesta însă, aidoma conceptului parlando rubato adoptat de folcloriști care stă la baza sistemului (II, 6) ritmic cu același nume, întră în obiectul agogicii*. Confuzia terminologică între rubato* și t. s-a ivit (după Eggebrecht, 1955) în urma dispariției practicii de acomp. de tip baroc*, în timp ce termenul tempo* și-a pierdut treptat sensul de „timp, valoare, durată” și a devenit sinonimul cuvintelor „mișcare, viteză”.