TEMENEÁ, temenele, s. f. Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. ◊ Expr. A face temenele = a fi exagerat de politicos, a fi slugarnic, a se ploconi. – Din tc. temenna(h).

TEMENÍ, temenesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se pleca în fața cuiva în semn de salut; a se închina. – Din temenea.

TEMENEÁ, temenele, s. f. Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. ◊ Expr. A face temenele = a fi exagerat de politicos, a fi slugarnic, a se ploconi. – Din tc. temenna(h).

TEMENÍ, temenesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se pleca în fața cuiva în semn de salut; a se închina. – Din temenea.

TEMENEÁ, temenele, s. f. Fel de a saluta, după obiceiul musulman, făcînd o plecăciune; ploconeală, închinăciune. I-am făcut o temenea și-am ieșit în dosul casei. GALACTION, O. I 78. Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe temenele pe calif în celălalt salon. CARAGIALE, O. III 73.

TEMENÍ, temenesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se pleca în fața cuiva în semn de salut; a se închina. Ienicerii de sosea, Bună ziua că-i dedea Și frumos se temenea. TEODORESCU, P. P. 552.

temeneá s. f., art. temeneáua, g.-d. art. temenélei; pl. temenéle, art. temenélele

!temení (a se ~) (rar) vb., ind. prez. 3 sg. se temenéște, imperf. 3 sg. se temeneá; conj. prez. 3 să se temeneáscă

temeneá s. f., art. temeneáua, g.-d. art. temenélei; pl. temenéle

temení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. temenésc, imperf. 3 sg. temeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. temeneáscă

TEMENEÁ s. v. reverență.

TEMENÍ vb. v. închina, ploconi.

temeneá (-éle), s. f. – Ploconeală, reverență. – Var. înv. temena. Mr. timinee, megl. timinà. Tc. temenna (Șeineanu, II, 355; Ronzevalle 67); cf. ngr. τεμενᾶς, alb., bg. sb. temena. – Der. temeni, vb. refl. (a face temenele, a se ploconi).

TEMENEÁ ~éle f. Plecăciune adâncă făcută în semn de salut (după obiceiul musulmanilor). ◊ A face ~ele a manifesta slugărnicie. [Art. temeneaua] /<turc. temenna

temen(e)à f. închinăciune după maniera turcească, adică corpul plecat, dreapta lăsată puțin în jos, dusă apoi la buze și în urmă la cap: la Sultan de se ’nchina cu adâncă temena POP. [Turc. TEMENNA].

temenì v. a face temenele, a se ploconi: ienicerii de ’mi sosia, bună ziua că-i dedea, și frumos se temenia POP.

temeneá f., pl. ele (din maĭ vechĭu temená, turc. [d. ar.] temenna, urare, salutare). Închinăcĭune (salutare) după obiceĭu musulman (cu capu plecat și cu mîna dreaptă lăsată’n jos, apoĭ dusă la buze și apoĭ la frunte).

temenésc (mă) v. refl. (d. temenea). Fam. Fac temenele, mă ploconesc.

TEMENEA s. compliment, închinăciune, mătanie, plecăciune, ploconeală, reverență, (reg.) plocon, (înv.) plecare, (turcism înv.) talîm, (fam. rar) selamlîc. (I-a făcut o ~ adîncă.)

temeni vb. v. ÎNCHINA. PLOCONI.