TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TEMÉI, temeiuri, s. n. 1. Lucrul sau partea cea mai importantă din ceva; temelie, fundament, bază. ◊ Loc. adj. De temei = de bază, solid, serios; însemnat, important. Fără (sau lipsit de) temei = fără bază reală, neîntemeiat, fictiv. ◊ Loc. adj. și adv. Cu temei = a) întemeiat; solid; b) (care este) de-a binelea, temeinic. 2. Motiv, pricină, cauză; prilej. 3. (Pop.) Toi, miez, mijloc (al unei acțiuni, al unui interval de timp). Temeiul nopții. 4. (Înv.) Grosul unei armate. – Din sl. temelĭ.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TEMÉI, temeiuri, s. n. 1. Lucrul sau partea cea mai importantă din ceva; temelie, fundament, bază. ◊ Loc. adj. De temei = de bază, solid, serios; însemnat, important. Fără (sau lipsit de) temei = fără bază reală, neîntemeiat, fictiv. ◊ Loc. adj. și adv. Cu temei = a) întemeiat; solid; b) (care este) de-a binelea, temeinic. 2. Motiv, pricină, cauză; prilej. 3. (Pop.) Toi, miez, mijloc (al unei acțiuni, al unui interval de timp). Temeiul nopții. 4. (Înv.) Grosul unei armate. – Din sl. temelĩ.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică; problemă principală dezvoltată într-o expunere; subiect. V. teză. Scene de pe front și din spatele frontului unde acționează partizanii, iată temele bogate care inspiră pictorii și sculptorii sovietici. STANCU, U.R.S.S. 58. Nu tema morală ori imorală face moralitatea ori imoralitatea producțiunei artistice, ci felul tratării acestei teme de către artist. GHEREA, ST. CR. II 276. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... Discuții pe tema pregătirii profesionale. ♦ Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. Căuta mult pînă ce găsea tona principală. După ce se fixa asupra temei principale, lucra întreaga compoziție... cu ușurință. STANCU, U.R.S.S. 88. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii și teme. BOGZA, C. O. 125. 2. Exercițiu scris dat școlarilor, pentru aplicarea cunoștințelor dobîndite. Ne dete la regula de trei tema următoare. CREANGĂ, A. 76. 3. Parte a unui cuvînt constituită din rădăcină, la care se adaugă desinențele sau sufixele. Toponimicele romînești cu tema desn- aparțin, aproape în întregime, unor ape curgătoare. IORDAN, N. L. 87.

TEMÉI, temeiuri, s. n. 1. Temelie, fundament, bază. Temeiul cunoștințelor sale era lectura. CĂLINESCU, E. 71. Punea ca temei al inspirației literare comorile fondului popular. SADOVEANU, E. 200. Am învățat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale, care mi-ai spus că este temeiul limbii. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ Loc. adj. De temei = de bază, solid, serios, important. Fiindcă insă nu putea alcătui articole mai de temei decît în liniște, el se-nchidea seara în odaia lui de acasă, compunînd noaptea. CĂLINESCU, E. 361. Fără (sau lipsit de) temei = fără bază reală, fictiv, neîntemeiat. Afirmația aceasta e lipsită de temei. SADOVEANU, E. 77. Tocmai aceste generalizări ni se par lipsite de temei. GHEREA, ST. CR. II 58. Acest bătrîn... tras în judecată dinaintea soborului pentru niște vini fără temei, fu gonit. ODOBESCU, S. I 150. ◊ Loc. adj. și adv. Cu temei = a) cu cumpăt și cu socoteală, serios, așezat. Și dumneata, cucoane, te uiți la mine cam spăriat, ca și ceilalți... Nu te teme, sînt om serios și-ți vorbesc cu temei. SADOVEANU, O. VIII 57. Hanganul... e liniștit, cumpănit, domol la vorbă și cu temei în ce spune. RUSSO, O. 103; b) de-a binelea, temeinic. Noaptea se lăsa tot mai cu temei. DUNĂREANU, CH. 8. ◊ Expr. A pune temei pe cineva (sau ceva) v. pune. 2. Motiv, pricină, cauză, prilej. Baciu a făcut o cerere, în care arăta... temeiurile pe care-l bănuia de a fi pus focul. SLAVICI, N. I 240. Dacă boiul mi-l înmlădiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. EMINESCU, O. I 80. Îndestule sînt temeiurile voastre spre a ne lepăda de acum de orice vechie legăminte cu... barbara putere turcească. ODOBESCU, S. III 452. 3. Toi, miez. De șapte ori s-a lăsat temeiul nopții, de cînd Șuier aține, în plaiuri depărtate, potica arnăuților. DELAVRANCEA, S. 165. Tocmai pe cînd era temeiul mesei... numai iată o pasere măiastră se vede bătînd la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Frunză verde plop și tei Acu-i dragostea-n temei. ȘEZ. VIII 27.

témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme

teméi s. n., pl. teméiuri

témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme

teméi s. n., pl. teméiuri

TÉMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea temelor discutate; să trecem la tema care interesează.) 2. motiv. (Temă literară, muzicală.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat tema pentru mâine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (Tema unui cuvânt.)

TEMÉI s. 1. v. bază. 2. bază, esență, fundament, temelie, (înv.) cap. (~ul teoriei sale.) 3. v. justificare. 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, sens. (Nu văd ~ul comportării lui.) 5. v. cauză. 6. v. motiv.

TEMÉI s. v. abundență, bază, belșug, bogăție, fundament, fundație, gros, îmbelșugare, îndestulare, miez, mijloc, mulțime, prisos, putere, talpă, tălpoi, temelie, toi.

TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile. 2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr. thème, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].

TÉMĂ s. f. 1. subiect, problemă principală care se dezvoltă într-o expunere; aspect al vieții care se reflectă într-o operă artistică. 2. motiv melodic al unei compoziții muzicale pe care se compun variațiunile. 3. lucrare scrisă dată elevilor pentru aplicarea cunoștințelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvânt alcătuit din rădăcină (împreună cu prefixele și sufixele), comună numai unuia și aceluiași cuvânt. 5. (mil.) ~ tactică = plan stabilit pentru a servi ca bază studiului teoretic sau practic, cu sau fără trupe, al unei operații de război. (< fr. thème, lat., gr. thema, it. tema)

teméi (-iuri), s. n. – 1. (Înv.) Temelie, fundament. – 2. (Trans.) Suport, soclu. – 3. Esență, bază, fundament. – 4. Importanță, esență. – 5. (Înv.) Grosul, partea principală a unei armate. – Mr. θimel’u. Mgr. θεμέλιον (Roesler 577; Murnu 55; Iordan, Dift., 134), poate parțial prin intermediul sl. (bg., sb., cr.) temelj. – Der. temeinic, adj. (fundat, bazat, autorizat, solid, trainic); netemeinic, adj. (nesigur, îndoielnic, inconstant); temeinicie, s. f. (soliditate, seriozitate); netemeinicie, s. f. (lipsă de soliditate); întemeia, vb. (a funda; a institui, a crea; refl., a se baza, a se clădi pe ); întemeietor, adj. (fondator); neîntemeiat, adj. (nefondat). Cf. temelie.

TÉMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema

TEMÉI ~iuri n. 1) Element esențial de temelie; parte fundamentală. A surpa ~iurile vechi. ◊ De ~ a) de bază; fundamental; b) serios; c) însemnat. Fără (sau lipsit) de ~ lipsit de bază reală; neîntemeiat. Cu ~ a) care se sprijină pe o bază solidă; în mod solid; cu temeinicie. A pune ~ pe ceva (sau pe cineva) a se bizui pe ceva (sau pe cineva); a conta. 2) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; pricină; motiv; cauză. ◊ Cu tot ~iul având destule motive; pe deplin justificat. 3) pop. Partea centrală a unui fenomen în desfășurare; toi. ~iul iernii. ~iul mesei. /<sl. temeli

temă f. 1. subiect de tratat, materie de desvoltat: o temă interesantă; 2. ceeace se dă școlarilor să traducă din limba lor într’alta ce vor s’o învețe: temă grecească; 3. gram. radicalul unei vorbe; 4. Muz. arie pe care se compun variațiuni.

temeiu n. 1. bază (la figurat): nu pune temeiu pe dânsul; 2. rațiune, cuvânt: cu temeiu, fără temeiu; 3. moment principal: tocmai pe când era temeiul mesei CR. [Gr. bizantin THEMÉLION].

*témă f., pl. e (vgr. théma, lucru pus. V. ana-temă). Subĭect, materie (de tratat, de dezvoltat): a trata o temă ingrată. Traducere de școală din limba maternă în alta: temă latină, germană (V. versiune). Gram. Rădăcina unuĭ cuvînt. Muz. Motiv pe care se compune o bucată de contrapunct orĭ de variațiunĭ.

teméĭ n., pl. urĭ și (vechĭ) eĭe (vsl. sîrb. temel, d. mgr. themélion, de unde și turc. temel, id. V. temelie). Vechĭ. Azĭ vest. Temelie: o ulcică îngropată supt temeĭu caseĭ (VR. 1908, 12, 328). Grinzile de pe temelie (Trans.). Fig. Bază: nu pun temeĭ pe el, pe vorba luĭ. Motiv, rațiune, cuvînt: n’aĭ nicĭ un temeĭ să te superĭ. Toĭ, moment principal: tocmaĭ în temeĭu chefuluĭ. Temeĭu oștiĭ (vechĭ), duĭumu (grosu) oștiĭ. Cu temeĭ, în mod temeĭnic, serios: a lucra cu temeĭ. Fără temeĭ, fără fond, fără valabilitate.

TEMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea ~elor discutate; să trecem la ~ care interesează.) 2. motiv. (~ literară.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat ~ pentru mîine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (~ unui cuvînt.)

temei s. v. ABUNDENȚĂ. BAZĂ. BELȘUG. BOGĂȚIE. FUNDAMENT. FUNDAȚIE. GROS. ÎMBELȘUGARE. ÎNDESTULARE. MIEZ. MIJLOC. MULȚIME. PRISOS. PUTERE. TALPĂ. TĂLPOI. TEMELIE. TOI.

TEMEI s. 1. bază, fundament, principiu. (Materia ca ~ al existenței.) 2. bază, esență, fundament, temelie, (înv.) cap. (~ teoriei sale.) 3. îndreptățire, justificare, motivare, motivație, rațiune, (livr.) legitimare, legitimitate, (pop.) noimă, (înv.) rezon. (~ unei hotărîri.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, sens. (Nu văd ~ comportării lui.) 5. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, (înv. și pop.) cuvînt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămînță. (~ care explică producerea unui fenomen.) 6. argument, dovadă, motiv. (Ai ceva ~uri să fii optimist?)

témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GB^x, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N.Chomsky).

témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GBx, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N. Chomsky).

TEMA DE ZBOR exercițiu care trebuie executat fără abatere de la metodologia de pregătire pentru a nu periclita securitatea zborului. În funcție de gradul de pregătire al pilotului sau al parașutistului nivelul temei de zbor devine mai complex.

temă (fr. thème; germ. Thema; engl. theme; it. tema), ideea muzicală integral expusă, cu sens de sine stătător. Particularitățile expresive și structurale ale t. depind de particularitățile stilului* și ale formei* muzicale în care se încadrează și, implicit, de specificul travaliului (v. dezvoltare) la care urmează să fie supusă. Astfel, t. de fugă* – ale cărei dimensiuni oscilează între un motiv* și o perioadă (1) – este adecvată tratării prin modalități preponderent contrapunctice (augmentare* și diminuare* ritmică, inversare*, recurență etc.); temele sonatei* – acoperind fiecare aprox. o perioadă – sunt construite pe de o parte în funcție de opoziția care se instituie între ele, iar pe de altă parte în funcție de operațiile dezvoltatoare la care urmează să fie supuse; t. ciclului variațional (sau a temei cu variațiuni) se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional; t. (sau temele) rondo*-ului – depășind în general lungimea unei fraze* – au structuri relativ mai simple și adoptă un ton relaxat, destins. T. cu variațiuni gen (I, 2) (de ex. în cadrul sonatei); se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional [v. variație (1)]. Având ca punct de plecare o t. proprie și, cu precădere, una preluată din creația altor compozitori (sau din cea anonimă, inclusiv folclorică), variațiunile modifică treptat t. prin procedee ornamentale* și figurative*, contururile acesteia rămânând recognoscibile, dată fiind păstrarea unor piloni melodici și, mai ales, armonici. Tonalitatea (2) rămâne pe parcursul variațiilor cea de bază, singura abatere permisă fiind (în cazul unei t. majore*) o temporară înscriere a uneia dintre variații în omonima* minoră*. Sunt mai rare cazurile în care, în cadrul t. cu variațiuni de tip „ornamental”, se apelează și la procedee contrapunctice*, de felul acelora întâlnite în passacaglie* sau în ciaconă*; uneori, ciclul poate sfârși (ca la Beethoven, Brahms, Reger) printr-o fugă*. Când ciclul este mai evoluat, se disting subcicluri, marcate de revenirea periodică a t. (la rându-i mai mult sau mai puțin modificată).

TÉMĂ s. f. (cf. fr. thème. it. tema, lat. thema, gr. thema „subiect”): parte a unui cuvânt alcătuită din rădăcina acestuia + prefixul și sufixul cu care este format, comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. ◊ ~ lexicálă: t. comună întregii flexiuni a unui cuvânt, caracterizată prin prezența unor afixe (prefixe și sufixe) cu valoare exclusiv lexicală (de elemente care contribuie la formarea unor cuvinte noi). Din acest punct de vedere, unele t. lexicale pornesc de la substantive și adjective și în acest caz se numesc t. lexicale nominale, ca de exemplu: substantivele copiliță (< copil + iță) și bunătate (< bun + -ătate), verbele înfrumuseța (< în- + frumusețe- + -a) și înroși (< în- + roșu + -i) sunt formate de la t. lexicale nominale, altele însă pornesc de la verbe și în acest caz se numesc t. lexicale verbale, ca de exemplu: substantivele scuturătură (< scutura + -ătură) și prefăcătorie (< preface + -ător + -ie) sunt formate de la t. lexicale verbale. ◊ ~ flexionáră: t. specifică unei singure forme sau unui grup de forme ale unei părți de vorbire, ca de exemplu tăcea (t. flexionară a imperfectului), tăcu (t. perfectului simplu), iar tăcuse (t. mai mult ca perfectului) – valabile pentru toate persoanele și numerele la aceste timpuri (la ele se adaugă desinențele de persoană și de număr).