TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TÉME, tem, vb. III. 1. Refl. A simți teamă, a fi cuprins de frică. ◊ Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., am sentimentul (neplăcut) că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji. 2. Tranz. (Pop.) A bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate; a fi gelos. – Lat. timere.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TÉME, tem, vb. III. 1. Refl. A simți teamă, a fi cuprins de frică. ◊ Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., am sentimentul (neplăcut) că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji. 2. Tranz. (Pop.) A bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate; a fi gelos. – Lat. timere.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică; problemă principală dezvoltată într-o expunere; subiect. V. teză. Scene de pe front și din spatele frontului unde acționează partizanii, iată temele bogate care inspiră pictorii și sculptorii sovietici. STANCU, U.R.S.S. 58. Nu tema morală ori imorală face moralitatea ori imoralitatea producțiunei artistice, ci felul tratării acestei teme de către artist. GHEREA, ST. CR. II 276. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... Discuții pe tema pregătirii profesionale. ♦ Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. Căuta mult pînă ce găsea tona principală. După ce se fixa asupra temei principale, lucra întreaga compoziție... cu ușurință. STANCU, U.R.S.S. 88. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii și teme. BOGZA, C. O. 125. 2. Exercițiu scris dat școlarilor, pentru aplicarea cunoștințelor dobîndite. Ne dete la regula de trei tema următoare. CREANGĂ, A. 76. 3. Parte a unui cuvînt constituită din rădăcină, la care se adaugă desinențele sau sufixele. Toponimicele romînești cu tema desn- aparțin, aproape în întregime, unor ape curgătoare. IORDAN, N. L. 87.

TÉME, tem, vb. III. 1. Refl. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simți teamă. V. speria, înspăimînta. Ca o umbră Strălucind argintiu în clara noapte S-apropie... O, nu te teme-mi zice. EMINESCU, O. IV 108. ◊ (Motivul fricii se indică prin determinări introduse prin prep. «de») Nu mă tem eu de blestem. BENIUC, V. 18. Nu mă tem de moarte, dimpotrivă. TOPÎRCEANU, B. 93. Se temea de asprimea tată-său. CREANGĂ, P. 89. (În proverbe și zicători) Apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se spune despre cineva care se pretinde curajos, dar care dă semne de frică în fața celei mai mici primejdii. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopîrlă (= omul pățit e fricos). (Expr.) A se teme și de o umbră (sau de umbra lui) v. umbră. ◊ (Motivul fricii se indică printr-o completivă introdusă prin conj. «să» sau «că» ori printr-un verb la infinitiv) Singur am rămas de cînd te-ai dus Și mă tem să stau așa. D. BOTEZ, P. O. 44. Mă tem a-l mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă. COȘBUC, P. I 262. ◊ Tranz. (Rar) Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire? EMINESCU, O. IV 108. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pentru» sau de propoziții completive introduse prin conj. «că» sau «să», indicînd motivul îngrijorării) A fi îngrijorat, a-și face griji. De ce se teme pentru ziua de mîine? C. PETRESCU, C. V. 273. Ea numai pentru brîu se teme, Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COȘBUC, P. I 123. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., mi-e teamă că... Bine-ar fi să fie cum credeți voi, fraților, dar mă tem că noi om rămînea cu vorbele și alții cu pămînturile. REBREANU, R. I 194. De le-oi mai pune pe jaratic, mă tem că din belte s-or priface în balmuș. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ Tranz. (Complementul indică obiectul care deșteaptă îngrijorare) Femeia, încolțită de spaimă, a început să-i teamă viața. POPA, V. 313. Frică mi-i și de-mneavoastră și-mi tem spinarea. MIRONESCU, S. A. 90. «Vai, brîul meu! – gemea copila. «Atît de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!». COȘBUC, P. I 125. (Fig.) De veacuri fruntea nu ți-o temi, Ții piept cînd vin furtuni năval. IOSIF, PATR. 7. (Expr.) A-și teme cojocul v. cojoc. 3. Tranz. A bănui, a suspecta, a fi gelos (pe cineva). Se măritase de multe ori și cum o luau bărbații, o și temeau. CAMILAR, N. II 33. A dus casă grea cu Catinca. Era rea de gură și-l temea. SADOVEANU, O. VIII 89. El se făcu dîrz, începînd a-și teme nevasta. ISPIRESCU, L. 385. Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. ALECSANDRI, P. P. 324.

TÉME, tem, vb. III. 1. Refl. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simți teamă. ◊ Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem... = mi-e teamă că..., mi se pare că..., socotesc că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji. 2. Tranz. (Pop.) A fi gelos; a bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate în căsnicie. – Lat. timĕre (= timere).

témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme

!téme (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se téme, imperf. 3 sg. se temeá, perf. s. 1 sg. mă temúi; conj. prez. 3 să se teámă; ger. temấndu-se; part. temút

témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme

téme vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tem, imperf. 3 sg. temeá; perf. s. 1 sg. temúi; conj. prez. 3 sg. și pl. teámă; part. temút

TÉMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea temelor discutate; să trecem la tema care interesează.) 2. motiv. (Temă literară, muzicală.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat tema pentru mâine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (Tema unui cuvânt.)

TÉME s. v. creștet, sinciput, vertex.

TÉME vb. 1. a se speria, (înv.) a se stidi, (arg.) a se târși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. v. îngrijora.

TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile. 2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr. thème, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].

TÉMĂ s. f. 1. subiect, problemă principală care se dezvoltă într-o expunere; aspect al vieții care se reflectă într-o operă artistică. 2. motiv melodic al unei compoziții muzicale pe care se compun variațiunile. 3. lucrare scrisă dată elevilor pentru aplicarea cunoștințelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvânt alcătuit din rădăcină (împreună cu prefixele și sufixele), comună numai unuia și aceluiași cuvânt. 5. (mil.) ~ tactică = plan stabilit pentru a servi ca bază studiului teoretic sau practic, cu sau fără trupe, al unei operații de război. (< fr. thème, lat., gr. thema, it. tema)

téme (-m, -mút), vb. – 1. A fi îngrijorat. – 2. A avea frică de... – 3. (Refl.) A-i fi frică, a simți teamă. – 4. (Refl.) A bănui, a suspecta, a pune la îndoială. – 5. (Refl.) A presimți, a prevedea. – Istr. temu. Lat. tĭmēre, prin intermediul unei forme populare *tῑmēre (Pușcariu 1726; REW 8737), cf. it. temere, prov., sp., port. temer, cat. tembre. Sensul tranzitiv este rar în prezent. Pușcariu, Lr., 277, explică forma refl., prin influența sl. bojati se; dar cf. construcția sp. me temo que. Der. temător, adj. (timid, bănuitor); netemător, adj. (îndrăzneț, încrezător); teamă, s. f. (frică, neliniște, temoare), postverbal de la teme (după Pușcariu 1723 și Tiktin, din lat. tima; după ipoteza improbabilă de Roesler, din gr. δεïμα); teamăt, s. n. (înv., teamă); temoare, s. f. (înv., teamă), cf. REW 8738; temut, adj. (care inspiră teamă); temut, s. n. (teamă, gelozie).

TÉMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema

A TÉME tem tranz. pop. (soțul, soția) A bănui de infidelitate. /<lat. timere

A SE TÉME mă tem intranz. 1) A fi stăpânit de teamă; a avea teamă. ◊ ~ și de umbra sa, (~ și de o umbră) a fi foarte fricos. Cine e mușcat de șarpe, se teme și de șopârlă cel pățit devine foarte prevăzător. 2) A fi cuprins de neliniște; a fi cuprins de griji; a se neliniști; a se îngrijora; a se agita; a se frământa. ◊ Mă tem că... mi se pare că...; cred că.... /<lat. timere

temă f. 1. subiect de tratat, materie de desvoltat: o temă interesantă; 2. ceeace se dă școlarilor să traducă din limba lor într’alta ce vor s’o învețe: temă grecească; 3. gram. radicalul unei vorbe; 4. Muz. arie pe care se compun variațiuni.

teme v. 1. a se simți apăsat de idea unui rău posibil și probabil, a-i fi frică de ceva amenințător: de ce se teme omul, nu scapă; 2. a fi gelos: începu a-și teme nevasta ISP. [Lat. TIMERE].

tem (mă), -út, a téme v. refl. (lat. timére, it. temére, pv. cat. pg. temer). Mĭ-e frică, mĭ-e teamă, îs îngrijorat să nu mi se întîmple ceva răŭ: mă tem să nu cad în apă. V. tr. Îs gelos, mă tem să nu mă trădeze: îșĭ temea nevasta.

*témă f., pl. e (vgr. théma, lucru pus. V. ana-temă). Subĭect, materie (de tratat, de dezvoltat): a trata o temă ingrată. Traducere de școală din limba maternă în alta: temă latină, germană (V. versiune). Gram. Rădăcina unuĭ cuvînt. Muz. Motiv pe care se compune o bucată de contrapunct orĭ de variațiunĭ.

TEMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea ~elor discutate; să trecem la ~ care interesează.) 2. motiv. (~ literară.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat ~ pentru mîine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (~ unui cuvînt.)

teme s. v. CREȘTET. SINCIPUT. VERTEX.

TEME vb. 1. a se speria, (înv.) a se stidi, (arg.) a se tîrși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. a se îngrijora, a se neliniști, (înv.) a se griji. (Nu trebuie să te ~ de soarta lui.)

témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GB^x, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N.Chomsky).

témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GBx, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N. Chomsky).

TEMA DE ZBOR exercițiu care trebuie executat fără abatere de la metodologia de pregătire pentru a nu periclita securitatea zborului. În funcție de gradul de pregătire al pilotului sau al parașutistului nivelul temei de zbor devine mai complex.

temă (fr. thème; germ. Thema; engl. theme; it. tema), ideea muzicală integral expusă, cu sens de sine stătător. Particularitățile expresive și structurale ale t. depind de particularitățile stilului* și ale formei* muzicale în care se încadrează și, implicit, de specificul travaliului (v. dezvoltare) la care urmează să fie supusă. Astfel, t. de fugă* – ale cărei dimensiuni oscilează între un motiv* și o perioadă (1) – este adecvată tratării prin modalități preponderent contrapunctice (augmentare* și diminuare* ritmică, inversare*, recurență etc.); temele sonatei* – acoperind fiecare aprox. o perioadă – sunt construite pe de o parte în funcție de opoziția care se instituie între ele, iar pe de altă parte în funcție de operațiile dezvoltatoare la care urmează să fie supuse; t. ciclului variațional (sau a temei cu variațiuni) se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional; t. (sau temele) rondo*-ului – depășind în general lungimea unei fraze* – au structuri relativ mai simple și adoptă un ton relaxat, destins. T. cu variațiuni gen (I, 2) (de ex. în cadrul sonatei); se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional [v. variație (1)]. Având ca punct de plecare o t. proprie și, cu precădere, una preluată din creația altor compozitori (sau din cea anonimă, inclusiv folclorică), variațiunile modifică treptat t. prin procedee ornamentale* și figurative*, contururile acesteia rămânând recognoscibile, dată fiind păstrarea unor piloni melodici și, mai ales, armonici. Tonalitatea (2) rămâne pe parcursul variațiilor cea de bază, singura abatere permisă fiind (în cazul unei t. majore*) o temporară înscriere a uneia dintre variații în omonima* minoră*. Sunt mai rare cazurile în care, în cadrul t. cu variațiuni de tip „ornamental”, se apelează și la procedee contrapunctice*, de felul acelora întâlnite în passacaglie* sau în ciaconă*; uneori, ciclul poate sfârși (ca la Beethoven, Brahms, Reger) printr-o fugă*. Când ciclul este mai evoluat, se disting subcicluri, marcate de revenirea periodică a t. (la rându-i mai mult sau mai puțin modificată).

TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (lat.) mă tem de danai chiar și când aduc daruri – Vergiliu, „Eneida”, II, 49. Cuvintele prin care marele poet troian, Laocoon, a încercat să-i convingă pe concetățenii săi să nu introducă în cetate calul de lemn lăsat de ahei pe țărm și în care se aflau Odiseu și luptătorii lui.

TIMEO HOMINEM UNIUS LIBRI (lat.) mă tem de omul unei singure cărți – Cugetare a lui Toma d’Aquino, având inițial sensul că cel care cunoaște o singură carte, dar temeinic, este un adversar de temut. Astăzi se aplică celor limitați și fanatici.

TÉMĂ s. f. (cf. fr. thème. it. tema, lat. thema, gr. thema „subiect”): parte a unui cuvânt alcătuită din rădăcina acestuia + prefixul și sufixul cu care este format, comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. ◊ ~ lexicálă: t. comună întregii flexiuni a unui cuvânt, caracterizată prin prezența unor afixe (prefixe și sufixe) cu valoare exclusiv lexicală (de elemente care contribuie la formarea unor cuvinte noi). Din acest punct de vedere, unele t. lexicale pornesc de la substantive și adjective și în acest caz se numesc t. lexicale nominale, ca de exemplu: substantivele copiliță (< copil + iță) și bunătate (< bun + -ătate), verbele înfrumuseța (< în- + frumusețe- + -a) și înroși (< în- + roșu + -i) sunt formate de la t. lexicale nominale, altele însă pornesc de la verbe și în acest caz se numesc t. lexicale verbale, ca de exemplu: substantivele scuturătură (< scutura + -ătură) și prefăcătorie (< preface + -ător + -ie) sunt formate de la t. lexicale verbale. ◊ ~ flexionáră: t. specifică unei singure forme sau unui grup de forme ale unei părți de vorbire, ca de exemplu tăcea (t. flexionară a imperfectului), tăcu (t. perfectului simplu), iar tăcuse (t. mai mult ca perfectului) – valabile pentru toate persoanele și numerele la aceste timpuri (la ele se adaugă desinențele de persoană și de număr).

TEME vb. 1. Temătoriu, Ion (Vr C 105). 2. Prob. Teameș (Dm; C Ștef); – țig. (16 B I 13) sau < Temeș < Timotei (Partea I-a). 3. Temere buc. (C Cos IV).

a se teme și de umbra lui expr. a fi exagerat de fricos, a fi laș.

a-și teme cojocul / pielea expr. a-i fi (cuiva) teamă să nu pățească ceva; a fi fricos.