temă definitie

17 definiții pentru temă

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.
TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.
TÉMĂ, teme, s. f. 1. Aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică; problemă principală dezvoltată într-o expunere; subiect. V. teză. Scene de pe front și din spatele frontului unde acționează partizanii, iată temele bogate care inspiră pictorii și sculptorii sovietici. STANCU, U.R.S.S. 58. Nu tema morală ori imorală face moralitatea ori imoralitatea producțiunei artistice, ci felul tratării acestei teme de către artist. GHEREA, ST. CR. II 276. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... Discuții pe tema pregătirii profesionale. ♦ Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. Căuta mult pînă ce găsea tona principală. După ce se fixa asupra temei principale, lucra întreaga compoziție... cu ușurință. STANCU, U.R.S.S. 88. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii și teme. BOGZA, C. O. 125. 2. Exercițiu scris dat școlarilor, pentru aplicarea cunoștințelor dobîndite. Ne dete la regula de trei tema următoare. CREANGĂ, A. 76. 3. Parte a unui cuvînt constituită din rădăcină, la care se adaugă desinențele sau sufixele. Toponimicele romînești cu tema desn- aparțin, aproape în întregime, unor ape curgătoare. IORDAN, N. L. 87.
témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme
témă s. f., g.-d. art. témei; pl. téme
TÉMĂ s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea temelor discutate; să trecem la tema care interesează.) 2. motiv. (Temă literară, muzicală.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat tema pentru mâine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (Tema unui cuvânt.)
TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile. 2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr. thème, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].
TÉMĂ s. f. 1. subiect, problemă principală care se dezvoltă într-o expunere; aspect al vieții care se reflectă într-o operă artistică. 2. motiv melodic al unei compoziții muzicale pe care se compun variațiunile. 3. lucrare scrisă dată elevilor pentru aplicarea cunoștințelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvânt alcătuit din rădăcină (împreună cu prefixele și sufixele), comună numai unuia și aceluiași cuvânt. 5. (mil.) ~ tactică = plan stabilit pentru a servi ca bază studiului teoretic sau practic, cu sau fără trupe, al unei operații de război. (< fr. thème, lat., gr. thema, it. tema)
TÉMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema
temă f. 1. subiect de tratat, materie de desvoltat: o temă interesantă; 2. ceeace se dă școlarilor să traducă din limba lor într’alta ce vor s’o învețe: temă grecească; 3. gram. radicalul unei vorbe; 4. Muz. arie pe care se compun variațiuni.
*témă f., pl. e (vgr. théma, lucru pus. V. ana-temă). Subĭect, materie (de tratat, de dezvoltat): a trata o temă ingrată. Traducere de școală din limba maternă în alta: temă latină, germană (V. versiune). Gram. Rădăcina unuĭ cuvînt. Muz. Motiv pe care se compune o bucată de contrapunct orĭ de variațiunĭ.
TE s. 1. chestiune, lucru, problemă, subiect, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea ~elor discutate; să trecem la ~ care interesează.) 2. motiv. (~ literară.) 3. lecție, (înv.) matimă, tablă. (Și-a învățat ~ pentru mîine.) 4. (LINGV.) (înv.) tulpină. (~ unui cuvînt.)
témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GB^x, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N.Chomsky).
témă s.f. 1. În limbile cu structură internă bogată a cuvintelor, denumește secvența alcătuită din rădăcină și un sufix numit „tematic”, secvență care stă la baza creării unui număr de forme din paradigmă, în timp ce pentru alte forme este selectată altă temă. 2. În terminologia GBx, în teoria rolurilor tematice, denumește unul dintre rolurile atribuite de capul verbal. 3. În teoria funcțiilor pragmatice (vezi funcție), denumește una dintre cele două funcții pragmatice ale unui enunț; 4. În teoria textului, tema frazei (Școala de la Praga), ca unitate lingvistică neaccentuată în frază (N. Chomsky).
TEMA DE ZBOR exercițiu care trebuie executat fără abatere de la metodologia de pregătire pentru a nu periclita securitatea zborului. În funcție de gradul de pregătire al pilotului sau al parașutistului nivelul temei de zbor devine mai complex.
temă (fr. thème; germ. Thema; engl. theme; it. tema), ideea muzicală integral expusă, cu sens de sine stătător. Particularitățile expresive și structurale ale t. depind de particularitățile stilului* și ale formei* muzicale în care se încadrează și, implicit, de specificul travaliului (v. dezvoltare) la care urmează să fie supusă. Astfel, t. de fugă* – ale cărei dimensiuni oscilează între un motiv* și o perioadă (1) – este adecvată tratării prin modalități preponderent contrapunctice (augmentare* și diminuare* ritmică, inversare*, recurență etc.); temele sonatei* – acoperind fiecare aprox. o perioadă – sunt construite pe de o parte în funcție de opoziția care se instituie între ele, iar pe de altă parte în funcție de operațiile dezvoltatoare la care urmează să fie supuse; t. ciclului variațional (sau a temei cu variațiuni) se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional; t. (sau temele) rondo*-ului – depășind în general lungimea unei fraze* – au structuri relativ mai simple și adoptă un ton relaxat, destins. T. cu variațiuni gen (I, 2) (de ex. în cadrul sonatei); se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional [v. variație (1)]. Având ca punct de plecare o t. proprie și, cu precădere, una preluată din creația altor compozitori (sau din cea anonimă, inclusiv folclorică), variațiunile modifică treptat t. prin procedee ornamentale* și figurative*, contururile acesteia rămânând recognoscibile, dată fiind păstrarea unor piloni melodici și, mai ales, armonici. Tonalitatea (2) rămâne pe parcursul variațiilor cea de bază, singura abatere permisă fiind (în cazul unei t. majore*) o temporară înscriere a uneia dintre variații în omonima* minoră*. Sunt mai rare cazurile în care, în cadrul t. cu variațiuni de tip „ornamental”, se apelează și la procedee contrapunctice*, de felul acelora întâlnite în passacaglie* sau în ciaconă*; uneori, ciclul poate sfârși (ca la Beethoven, Brahms, Reger) printr-o fugă*. Când ciclul este mai evoluat, se disting subcicluri, marcate de revenirea periodică a t. (la rându-i mai mult sau mai puțin modificată).
TÉMĂ s. f. (cf. fr. thème. it. tema, lat. thema, gr. thema „subiect”): parte a unui cuvânt alcătuită din rădăcina acestuia + prefixul și sufixul cu care este format, comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. ◊ ~ lexicálă: t. comună întregii flexiuni a unui cuvânt, caracterizată prin prezența unor afixe (prefixe și sufixe) cu valoare exclusiv lexicală (de elemente care contribuie la formarea unor cuvinte noi). Din acest punct de vedere, unele t. lexicale pornesc de la substantive și adjective și în acest caz se numesc t. lexicale nominale, ca de exemplu: substantivele copiliță (< copil + iță) și bunătate (< bun + -ătate), verbele înfrumuseța (< în- + frumusețe- + -a) și înroși (< în- + roșu + -i) sunt formate de la t. lexicale nominale, altele însă pornesc de la verbe și în acest caz se numesc t. lexicale verbale, ca de exemplu: substantivele scuturătură (< scutura + -ătură) și prefăcătorie (< preface + -ător + -ie) sunt formate de la t. lexicale verbale. ◊ ~ flexionáră: t. specifică unei singure forme sau unui grup de forme ale unei părți de vorbire, ca de exemplu tăcea (t. flexionară a imperfectului), tăcu (t. perfectului simplu), iar tăcuse (t. mai mult ca perfectului) – valabile pentru toate persoanele și numerele la aceste timpuri (la ele se adaugă desinențele de persoană și de număr).

temă dex

Intrare: temă
temă substantiv feminin