TEHUÍ1, tehuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) zăpăci, a (se) buimăci. – Din tehui2.

TEHUÍ1, tehuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) zăpăci, a (se) buimăci. – Din tehui2.

TEHUÍ1, tehuiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A tulbura cuiva mințile, a zăpăci, a ameți, a buimăci. Bietului Toader a lui Ungureanu nu i-a luat o mînă și nu l-a tehuit sărmanul? I. CR. III 107. ◊ Refl. (Cu pronunțare regională) S-o buimăcit, s-o tăhuit di cap ș-o început a striga. ȘEZ. XXIII 37.

tehuí2 (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tehuiésc, imperf. 3 sg. tehuiá; conj. prez. 3 să tehuiáscă

tehuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tehuiésc, imperf. 3 sg. tehuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tehuiáscă

TEHUÍ vb. v. ameți, buimăci, năuci, zăpăci.

A TEHUÍ ~iésc tranz. pop. A face să se tehuiască. /Din tehui

A SE TEHUÍ mă ~iésc intranz. pop. A deveni tehui; a nu ști de sine; a se buimăci; a se năuci; a se zăpăci; a se ului; a se pierde. /Din tehui

tehuì v. Mold. a zăpăci, a ameți: cu măciucă îl tehuește.

te- și tihuĭésc v. tr. (d. tehuĭ). Est. Fac tihuĭ.

tehui vb. v. AMEȚI. BUIMĂCI. NĂUCI. ZĂPĂCI.