TEÁMĂ s. f. Stare de neliniște și de tulburare provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întâmpla; frică, teamăt. – Din
teme (derivat regresiv).
TÉME, tem,
vb. III.
1. Refl. A simți teamă, a fi cuprins de frică. ◊
Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., am sentimentul (neplăcut) că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji.
2. Tranz. (
Pop.) A bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate; a fi gelos. –
Lat. timere. TEÁMĂ s. f. Stare de neliniște și de tulburare provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întâmpla; frică, teamăt. – Din
teme (derivat regresiv).
TÉME, tem,
vb. III.
1. Refl. A simți teamă, a fi cuprins de frică. ◊
Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., am sentimentul (neplăcut) că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji.
2. Tranz. (
Pop.) A bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate; a fi gelos. –
Lat. timere. TEÁMĂ s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întîmpla; frică. Vorbind, cu capul puțin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 124. Fiecare avu aceeași impresie de teamă. CAMIL PETRESCU, U. N. 375. Vorbea ca niciodată, fără teamă. D. BOTEZ, F. S. 65. În ochii lui naivi și mari Citesc un gînd, o dulce teamă. IOSIF, PATR. 14. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin
prep. «de», printr-un genitiv obiectiv sau printr-o propoziție secundară) Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Îi era teamă să nu se trădeze. BART, E. 183. Vede-un băiet că se acățăra pe stîlpul porții de teama cînilor. CREANGĂ, P. 147. Bădiță cu peană verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ, mai rar cu verbul «a avea») Tremur atît de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lîngă mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 302. Îi era mereu teamă că își bate joc de sentimentele lui. REBREANU, R. I 174. De Zaharia nu avem teamă: Știe tot, dar nu crede nimica. CARAGIALE, O. I 120. Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece. EMINESCU, O. I 194. N-ai teamă de pedeapsa de care-o să ai parte Cînd te-i întoarce acasă? ALECSANDRI, T. II 201.
TÉME, tem,
vb. III.
1. Refl. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simți teamă.
V. speria, înspăimînta. Ca o umbră Strălucind argintiu în clara noapte S-apropie... O, nu te teme-mi zice. EMINESCU, O. IV 108. ◊ (Motivul fricii se indică prin determinări introduse prin
prep. «de») Nu mă tem eu de blestem. BENIUC, V. 18. Nu mă tem de moarte, dimpotrivă. TOPÎRCEANU, B. 93. Se temea de asprimea tată-său. CREANGĂ, P. 89. (În proverbe și zicători) Apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se spune despre cineva care se pretinde curajos, dar care dă semne de frică în fața celei mai mici primejdii. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopîrlă (= omul pățit e fricos). (
Expr.)
A se teme și de o umbră (sau
de umbra lui) v. umbră. ◊ (Motivul fricii se indică printr-o completivă introdusă prin
conj. «să» sau «că» ori printr-un verb la infinitiv) Singur am rămas de cînd te-ai dus Și mă tem să stau așa. D. BOTEZ, P. O. 44. Mă tem a-l mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă. COȘBUC, P. I 262. ◊
Tranz. (Rar) Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire? EMINESCU, O. IV 108.
2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin
prep. «pentru» sau de propoziții completive introduse prin
conj. «că» sau «să», indicînd motivul îngrijorării) A fi îngrijorat, a-și face griji. De ce se teme pentru ziua de mîine? C. PETRESCU, C. V. 273. Ea numai pentru brîu se teme, Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COȘBUC, P. I 123. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊
Expr. Mă tem că... = mi se pare că..., socotesc că..., mi-e teamă că... Bine-ar fi să fie cum credeți voi, fraților, dar mă tem că noi om rămînea cu vorbele și alții cu pămînturile. REBREANU, R. I 194. De le-oi mai pune pe jaratic, mă tem că din belte s-or priface în balmuș. ALECSANDRI, T. I 31. ◊
Tranz. (Complementul indică obiectul care deșteaptă îngrijorare) Femeia, încolțită de spaimă, a început să-i teamă viața. POPA, V. 313. Frică mi-i și de-mneavoastră și-mi tem spinarea. MIRONESCU, S. A. 90. «Vai, brîul meu! – gemea copila. «Atît de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!». COȘBUC, P. I 125. (
Fig.) De veacuri fruntea nu ți-o temi, Ții piept cînd vin furtuni năval. IOSIF, PATR. 7. (
Expr.)
A-și teme cojocul v. cojoc. 3. Tranz. A bănui, a suspecta, a fi gelos (pe cineva). Se măritase de multe ori și cum o luau bărbații, o și temeau. CAMILAR, N. II 33. A dus casă grea cu Catinca. Era rea de gură și-l temea. SADOVEANU, O. VIII 89. El se făcu dîrz, începînd a-și teme nevasta. ISPIRESCU, L. 385. Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. ALECSANDRI, P. P. 324.
TÉME, tem,
vb. III.
1. Refl. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simți teamă. ◊
Expr. Cine e mușcat de șarpe se teme și de șopârlă = cel pățit e fricos, prevăzător. Mă tem... = mi-e teamă că..., mi se pare că..., socotesc că... ♦ A fi îngrijorat, a-și face griji.
2. Tranz. (
Pop.) A fi gelos; a bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate în căsnicie. –
Lat. timĕre (= timere).
!téme (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se téme,
imperf. 3
sg. se temeá,
perf. s. 1
sg. mă temúi;
conj. prez. 3 să se teámă;
ger. temấndu-se;
part. temút
téme vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tem, imperf. 3 sg. temeá; perf. s. 1 sg. temúi; conj. prez. 3 sg. și pl. teámă; part. temút TÉME s. v. creștet, sinciput, vertex. TÉME vb. 1. a se speria, (înv.) a se stidi, (arg.) a se târși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. v. îngrijora. Teamă ≠ curaj, temeritate téme (-m, -mút), vb. –
1. A fi îngrijorat. –
2. A avea frică de... –
3. (
Refl.) A-i fi frică, a simți teamă. –
4. (
Refl.) A bănui, a suspecta, a pune la îndoială. –
5. (
Refl.) A presimți, a prevedea. –
Istr. temu.
Lat. tĭmēre, prin intermediul unei forme populare *tῑmēre (Pușcariu 1726; REW 8737),
cf. it. temere,
prov.,
sp.,
port. temer,
cat. tembre. Sensul tranzitiv este rar în prezent. Pușcariu, Lr., 277, explică forma
refl., prin influența
sl. bojati se; dar
cf. construcția
sp. me temo que.
Der. temător,
adj. (timid, bănuitor); netemător,
adj. (îndrăzneț, încrezător); teamă,
s. f. (frică, neliniște, temoare), postverbal de la teme (după Pușcariu 1723 și Tiktin, din
lat. tima; după ipoteza improbabilă de Roesler, din
gr. δεïμα); teamăt,
s. n. (
înv., teamă); temoare,
s. f. (
înv., teamă),
cf. REW 8738; temut,
adj. (care inspiră teamă); temut,
s. n. (teamă, gelozie).
TEÁMĂ f. Stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol adevărat sau închipuit; frică. ◊ A avea (sau a-i fi) ~ de cineva sau de ceva a se teme de cineva sau de ceva. Mi-e ~ că... mi se pare că...; e posibil să... [G.-D. temei] /v. a se teme A TÉME tem tranz. pop. (soțul, soția) A bănui de infidelitate. /<lat. timere A SE TÉME mă tem intranz. 1) A fi stăpânit de teamă; a avea teamă. ◊ ~ și de umbra sa, (~ și de o umbră) a fi foarte fricos. Cine e mușcat de șarpe, se teme și de șopârlă cel pățit devine foarte prevăzător. 2) A fi cuprins de neliniște; a fi cuprins de griji; a se neliniști; a se îngrijora; a se agita; a se frământa. ◊ Mă tem că... mi se pare că...; cred că.... /<lat. timere teamă f. fapta de a se teme, sentiment de neliniște: să nu-ți fie teamă. [Lat. TIMA].
teme v.
1. a se simți apăsat de idea unui rău posibil și probabil, a-i fi frică de ceva amenințător: de ce se teme omul, nu scapă;
2. a fi gelos: începu a-și teme nevasta ISP. [Lat. TIMERE].
teámă f. fără pl. (subst. verbal d. a se teme). Frică, simțu celuĭ care se teme: mĭ-e teamă. V.
temoare. tem (mă), -út, a
téme v. refl. (lat. timére, it. temére, pv. cat. pg. temer). Mĭ-e frică, mĭ-e teamă, îs îngrijorat să nu mi se întîmple ceva răŭ: mă tem să nu cad în apă. V. tr. Îs gelos, mă tem să nu mă trădeze: îșĭ temea nevasta.
TEAMĂ s. frică, temere, (livr., fam. și depr.) poltronerie, (franțuzism) aprehensiune, (rar) temut, (pop.) păsare, (înv. și reg.) scîrbă, (înv.) stideală, stidință, stidire, teamăt, temătură, temoare, (latinism înv.) timoare, (arg.) tîrșală, tîrșă. (Nu simțea nici un pic de ~.) teme s. v. CREȘTET. SINCIPUT. VERTEX. TEME vb. 1. a se speria, (înv.) a se stidi, (arg.) a se tîrși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. a se îngrijora, a se neliniști, (înv.) a se griji. (Nu trebuie să te ~ de soarta lui.) CHEVALIER SANS PEUR ET SANS REPROCHE (fr.) cavaler fără teamă și fără prihană – Apelativ al ilustrului cavaler medieval Bayard. Astăzi folosit mai mult cu sens ironic. NIL TERRIBILE NISI IPSE TIMOR (lat.) nimic nu este de temut în afară de însăși teama – Fr. Bacon, „De dignitate et augmentis scentiarum”, II. PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume – Statius, „Tebaida”, III, 661. Oamenii au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșau. TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (lat.) mă tem de danai chiar și când aduc daruri – Vergiliu, „Eneida”, II, 49. Cuvintele prin care marele poet troian, Laocoon, a încercat să-i convingă pe concetățenii săi să nu introducă în cetate calul de lemn lăsat de ahei pe țărm și în care se aflau Odiseu și luptătorii lui. TIMEO HOMINEM UNIUS LIBRI (lat.) mă tem de omul unei singure cărți – Cugetare a lui Toma d’Aquino, având inițial sensul că cel care cunoaște o singură carte, dar temeinic, este un adversar de temut. Astăzi se aplică celor limitați și fanatici. a se teme și de umbra lui expr. a fi exagerat de fricos, a fi laș.
a-și teme cojocul / pielea expr. a-i fi (cuiva) teamă să nu pățească ceva; a fi fricos.