tautologie definitie

18 definiții pentru tautologie

TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. Greșeală de stil constînd în repetarea inutilă a aceleiași idei în termeni diferiți. V. pleonasm.
tautologíe (ta-u-) s. f., art. tautología, g.-d. art. tautologíei; pl. tautologíi, art. tautologíile
tautologíe s. f. (sil. ta-u-), art. tautología, g.-d. art. tautologíei; pl. tautologíi, art. tautologíile
TAUTOLOGÍE s. 1. v. pleonasm. 2. (în logica simbolică) expresie identic-adevărată, expresie validă, lege logică, teză logică.
TAUTOLOGÍE s.f. 1. Repetare inutilă cu alți termeni a aceleiași idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt aceeași noțiune, exprimată sau nu prin același cuvânt. ♦ (În logica simbolică) Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – același, logos – cuvânt].
TAUTOLOGÍE s. f. I. 1. (log.) judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune, exprimată sau nu prin același cuvânt. 2. (în logica simbolică) expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constănd din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcții diferite, marcate de obicei de o intonație deosebită, repetare folosită pentru a sublinia o calitate sau o acțiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)
TAUTOLOGÍE ~i f. 1) Repetare inutilă a aceluiași gând, formulat prin aceleași cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greșeală constând în repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens și ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecată în care subiectul și predicatul exprimă exact aceeași noțiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia
tautologie f. repetițiune nefolositoare a aceleiaș idei cu vorbe diferite.
*taŭtologíe f. (vgr. tautologia. V. taftalog). Repetițiune inutilă a aceleĭașĭ ideĭ pin alte vorbe.
TAUTOLOGIE s. 1. (LINGV.) pleonasm. (A comite o ~.) 2. (în logica simbolică) expresie validă, lege logică, teză logică.
TAUTOLOGÍE s. f. (< fr. tautologie, lat. tautologia, cf. gr. tauto „același” + logos „cuvânt”, „vorbire”): repetare a unui cuvânt cu intonație și funcție sintactică diferită sau asemănătoare, în aceeași propoziție sau într-o altă propoziție. În mod obișnuit, se pornește de la funcțiile sintactice de subiect sau de predicat (se poate porni și de la funcțiile de nume predicativ, de complement direct sau de complement circumstanțial de relație) și se ajunge la funcțiile sintactice de subiect, de nume predicativ și de predicat (verbal sau nominal) – rar la aceea de complement direct. „Legea e lege”; „Dacă-i bal, bal să fie”; „Când merge, merge”; „Cine-i om, apăi să fie om”; „Eu îs bun cât îs bun...” (Ion Creangă), „Pitache când spune o vorbă, e vorbă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Am întâlnit oameni și oameni”; „De glumeț, glumeț era moș Nichifor” (Ion Creangă); „De băut, bei mereu sau numai așa, la sărbători?” (Radu Tudoran) Prin t. se subliniază în mod obișnuit calitatea (însușirea) unui subiect sau acțiunea unui predicat. Ea are înfățișarea unei propoziții sau a unei fraze, în care intră în relație doi termeni, primul termen fiind subliniat de cel deal doilea: „Copilu-i tot copil”; „De ieftin, e ieftin”; „Când plouă, plouă.” Cei doi termeni ai t. se pot găsi în relație de coordonare sau în relație de subordonare (în propoziție și în frază): „Există oameni și oameni”; „O fi știind cineva, dar eu nu știu”; „De frumoasă, e frumoasă, dar nu știe să lucreze” „Frate, frate, dar brânza e pe bani”; „Nu joci, nu joci, dar vezi-ți de treabă”; „Vorbește și el ca să vorbească”; „Plec fiindcă plec” etc. Uneori, coordonarea se realizează între două grupuri tautologice: „Dealu-i deal și valea-i vale, / Mândra-i mândră până moare”(Folclor); „Slujba-i slujbă și drujba-i drujbă” etc. T. sunt printre cele mai frecvente imperfecțiuni de vocabular, un fel de pleonasme acceptate (v. pleonásm). Apariția lor este favorizată de tendința de a întări o idee prin cuvinte cu valoare augmentativă, existente în limbă.
TAUTO- „la fel, identic”. ◊ gr. tauto „același” > fr. tauto-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. tauto-. □ ~cron (v. -cron), adj., 1. Care se produce la intervale identice de timp. 2. Care este situat la intervale egale de timp; ~fonie (v. -fonie1), s. f., repetiție supărătoare a acelorași sunete; ~gramă (v. -gramă), s. f., gen de poezie în care toate cuvintele încep cu aceeași literă; ~logie (v. -logie1), s. f., 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte. 2. Judecată în care subiectul și predicatul sînt exact aceeași noțiune. 3. Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare; ~mer (v. -mer), adj., (despre substanțe) care prezintă tautomerie; ~merie (v. -merie), s. f., caracteristică a unor substanțe organice izomere de a trece cu ușurință una în cealaltă.
epitet tautologie, epitet exprimat prin două sau mai multe adjective sau adverbe sinonime (I): „Apariția neauzită, neasemănată, indescriptibilă, inenarabilă. E domnul profesor.” (N. D. Cocea)
tautologie (gr. tautos „același” + logos „cuvânt”), figură, în propoziție și frază, care constă în repetarea cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau a oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x sau: x regent + x regim (R): „Crima nu e politică... Crima e crimă.” (L. Rebreanu) Când t. este folosită ca modalitate a unei definiții științifice, ea poate fi un viciu de exprimare, o greșeală, ca și pleonasmul, uneori. Ca figură de stil. t. trebuie, în primul rând, să se sprijine pe antanaclază ori pe silepsă oratorică, adică pe diferențierea semantică a termenului repetat, pentru că, dacă se repetă cu absolut aceeași accepțiune, cuvântul își pierde funcția de determinant; (constituind o repetiție lexicală fără sens și o greșeală de exprimare). T. nu trebuie confundată cu pleonasmul, cum fac cei mai mulți autori moderni (ex. Meyers Handbuch, Morier ș.a.). Definiția corectă, cu exemple, prin care se deosebește pleonasmul de t. și invers, ne-o dă Quintilian, și anume: pe când pleonasmul este „adăogirea unui cuvânt superfluu” („adiectio unius verbi supervacua”), t. este „repetarea aceluiași cuvânt sau expresii” („eiusdem verbi aut sermonis iteratio”). Ca pleonasm poate fi dat exemplul: „ego oculis meis vidi” (Vergilius), iar ca t.: „non solum igitur illud iudicium iudicii simile, iudices, non fuit” (Cicero). T. este un viciu de exprimare când trădează ignoranța ori lenea în gândire și indolența exprimării. Este figură când este gândită cu luciditate și folosită cu talent, când vorbitorul își dă seama de originalitatea exprimării, în care repetiția are un tâlc: diferențierea semasiologică a termenului repetat, grație contextului sintactic, diferențiere care surprinde plăcut. T. se mai deosebește și de construcția gramatical necesară, în care termenul se repetă ca să exprime o determinare propriu-zisă (logică), cum ar fi „chiriașul chiriașului”, fiind vorba de un chiriaș care a închiriat de la alt chiriaș, adică termenul în genitiv repetat exprimă, în adevăr, relația de apartenență (construcția gramatical necesară), spre deosebire de „voinicul voinicilor”, „tâlharul tâlharilor”, „frumoasa frumoaselor” ș.a., în care termenul în genitiv nu mai exprimă alt obiect al denominației și relația de apartenență cu alt obiect, ci constituie un mod de exprimare a superlativului unei însușiri cu ajutorul repetiției. De altfel, observăm și o diferențiere de structură lexico-gramaticală între cele două construcții. Și anume: pe când în construcția gramatical necesară ambii termeni pot fi variabili (flexionar): „chiriașul (chiriașii) chiriașului”, „medicul (medicii) medicului”, „medicul medicilor” (un medic ori niște medici are/au medicul/medicii lui/lor), în t. aspectul flexionar al termenului, atât în poziție de regent, cât și în cea de regim, rămâne invariabil, de obicei ca regent la singular, ca regim la plural: „voinicul voinicilor”: „Și în sfârșit, urmașul lui Prometeu, el, omul A prins și taina mare, a tainelor, atomul.” (T. Arghezi)
tautologie gramaticală se numește repetarea cuvântului subiect cu funcție de nume predicativ gramatical, însoțit însă în chip indispensabil de cel puțin un determinant, împreună cu care exprimă efectiv predicatul logic al propoziției (R): „Copilul nostru este copilul cel mai cuminte.” În propoziția „Copilul [...] este copilul [...]” avem un nume predicativ tautologic, valabil exclusiv pentru analiza gramaticală.
tautologie sinonimică (gr. tautos „același”, logos „vorbire”), figură care constă în repetiția sinonimică a aceleiași noțiuni sau idei, adică un șir de două sau mai multe segmente sintactice (în propoziție sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun același lucru (idemloquium, commoratio una in re) (R): „Apariție neauzită, neasemuită, indescriptibilă, inenarabilă.” (N. D. Cocea) Repetiția sinonimică poate părea, semantic, inutilă, dar are un efect stilistic mai ales când segmentele sintactice sunt parțial sinonime și concură astfel la exprimarea insistentă și expresivă – grație diversificării lexicale – a ideii. De aceea o considerăm figură.

tautologie dex

Intrare: tautologie
tautologie substantiv feminin
  • silabisire: ta-u-