tars definitie

30 definiții pentru tars

TARS, tarsuri, s. n. 1. Parte posterioară a scheletului labei piciorului, formată din șapte oase, articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. 2. Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 segmente și terminată de obicei cu una sau două gheare. 3. Scheletul fibro-cartilaginos al pleoapelor. – Din fr. tarse.
TÂRȘ, târși, s. m. (Pop.) 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.
TARS, tarsuri, s. n. 1. Parte posterioară a scheletului labei piciorului, formată din șapte oase, articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. 2. Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 segmente și terminată de obicei cu una sau două gheare. 3. Scheletul fibro-cartilaginos al pleoapelor. – Din fr. tarse.
TÂRȘ, târși, s. m. 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.
TARS s. n. Parte a labei piciorului formată din șapte oase dispuse pe două rînduri și articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului.
TÎRȘ, tîrși, s. m. 1. Copac (mai ales brad) pipernicit; p. ext. pădurice cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioate (v. huceag). Locurile sînt sădite cu vii și mai sus coasta e acoperită cu tîrși. SLAVICI, O. I 214. În locul celor mai multe păduri, podoaba pămîntului, n-au mai rămas decît tîrși. SEVASTOS, N. 332. 2. Cracă stufoasă pe care se clădesc căpițele de fîn sau din care se fac ocoale primitive pentru vite. Mi se pare că cu un tîrș de brad, în loc de mătură, făcui și ceva curățenie pe dinaintea ușii. HOGAȘ, M. N. 163. ♦ Cracă uscată, vreasc. – Pl. și: (n.) tîrșuri (CREANGĂ, O. A. 125).
TARS s. n. Parte a labei piciorului formată din șapte oase, articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. – Fr. tarse (din gr.).
tars s. n., pl. társuri
târș2 (mătură) (pop.) s. n., pl. tấrșuri
târș1(copac, lemn, creangă) (pop., reg.) s. m., pl. târși
társ s. n., pl. társuri
târș (copac pipernicit) s. m., pl. târși
târș (vreasc) s. n., pl. târșuri
TÂRȘ s. v. brad roșu, gătej, măturoi, molid, surcea, surcică, târn, uscătură, vreasc.
TARS s.n. 1. (Anat.) Parte posterioară a labei piciorului, formată din șapte oase. 2. Schelet cartilaginos care menține pleoapa întinsă. 3. Parte terminală a piciorului la insecte. // (Și în forma tarso-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) tars (1)”, „tarsian”. [< fr. tarse, cf. lat. tarsus, gr. tarsos].
TARS1 s. n. 1. parte posterioară a labei piciorului, formată din șapte oase. ◊ partea terminală a piciorului la insecte. 2. schelet fibrocartilaginos care menține pleoapa întinsă. (< fr. tarse)
TARS2(O)- elem. „tars1 (1)”. (< fr. tars/o/-, cf. lat. tarsus, gr. tarsos)
TARS3(O)- elem. „pleoapă”. (< fr. tars/o/-, cf. lat. tarsus, gr. tarsos)
tîrș (-și), s. m.1. Copac pipernicit, nedezvoltat. – 2. Tufișuri care rămîn la desțelenirea unui cîmp. – 3. Vreascuri, uscături. Sl. trŭsĭ „lăstar” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs „viță-de-vie”, sb., slov. trš „buruiană, teren necultivat”. Modificarea pl. se explică pornind de la rezultatul *tîrs, care este normal, pl. tîrși. Este dubletul lui tîrsă, sf. (curătură, desțelenire; Mold., barbă încîlcită), cf. rut. tyrsa. – Der. tîrși, vb. (a defrișa, a desțeleni; a grebla, a grăpa; refl., Mold., a se despuia), al doilea sens explicabil prin folosirea înv. a unei greble primitive, făcută cu un smoc de mărăcini; tîrsi, vb. (a curăța un teren), în Trans.; tîrsoacă (var. tîrsoagă), s. f. (plante, Aira caespitosa, Polygonum aviculare; Mold., barbă încîlcită); tîrșar, s. m. (arbust, tufă); tîrșîi (var. Mold. tîrși), vb. (a-și tîrî picioarele), probabil rezultat din contaminarea lui tîrș cu tîrî; tîrșiitură, s. f. (tîrîre); tîrșeală, s. f. (lașitate, teamă), fără îndoială de la tîrșî(i)t „josnic, decăzut” (după Vasiliu, GS, VII, 128. din țig. traš- „grijă”); tîrșelos, adj. (fricos, laș). Tîrșiță, s. f. (sapă) se află față de tîrș în aceeași poziție ca tîrnăcop față de tîrn; der. sa din sl. krušiti „a rupe” (Miklosich, Lexicon, 318) nu pare probabilă. Troș (var. truș), s. m. (Munt., încălțăminte veche, uzată) trebuie să existe în loc de tîrș „papuc fără ștaif, tîrît” (după Scriban, legat de it. dialectal troš „cizmuliță”).
TARS ~uri n. 1) anat. Parte posterioară a labei piciorului, situată între metatars și gambă, formată din șapte oase. 2) zool. Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 segmente. /<lat. tarsus, fr. tarse
TÂRȘ ~i m. pop. 1) Copac nedezvoltat și aproape uscat. 2) Pădure cu astfel de copaci. 3) Creangă ramificată, întrebuințată la îngrădituri provizorii și la clăditul scârtelor de paie sau de fân. [Pl. și târșuri] /cf. sl. trusu
târș n. Mold. 1. tufă spinoasă; 2. pl. vreascuri, vițe uscate: să strângem niște târșuri și să facem foc CR. [Serb. trs].
*tars n., pl. urĭ (vgr. tarsós). Anat. Cele șapte oase care formează oasele tălpiĭ în apoĭa metatarsuluĭ.
2) tîrș, interj. care arată zgomotu încălțămintelor tîrlite saŭ al uneĭ petre turtite aruncate pe o suprafață netedă.
1) tîrș m. (d. tîrș 2 și tîrșit, adică „crescut la pămînt”. Cp. și cu vgr. thýrsos, ramură de viță. Și sîrb. trš, a. î.). Est. Un fel de brad pitic care crește pe țancurile munților: acolo sus, în frig, îs numa tîrșĭ uscațĭ de vînturĭ și-ĭ cetina lor așa (roșcată). S. n., pl. urĭ. Vreascurĭ (de brad): să culegem niște tîrșurĭ și să facem foc (Cr.). Tîrn felezăŭ, mătură mare: grapa vine după plug să’ngroape sămînța cu niște tîrșurĭ de mărăcinĭ (Univ. 8 Sept. 1929; 4, 3).
tîrș s. v. GĂTEJ. MĂTUROI. MOLID. SURCEA. SURCICĂ. TÎRN. USCĂTURĂ. VREASC.
târș, târși, s.m. – v. turș.
TARS-, v. TARSO-1.~algie (v. -algie), s. f., durere în regiunea tarsiană; ~ectomie (v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a oaselor tarsului; ~ectopie (v. -ectopie), s. f., dislocare a tarsului.
Tars, oraș în sud-estul Asiei Mici, capitala provinciei romane Cilicia, patria sf. apostol Pavel. Fiind o cetate autonomă cu drepturi romane speciale, Pavel se bucura de drepturile cetățenilor ei.
târș s. n. sg. 1. lehamite. 2. jenă.

tars dex

Intrare: târș
târș substantiv masculin
târș substantiv neutru
Intrare: tars (pref. - pleoapă)
tars 2 pref. - pleoapă
Intrare: tars (pref. - tarsian)
tars 1 pref. - tarsian
Intrare: Tars
Tars
Intrare: tars (subst.)
tars 1 subst. substantiv neutru