talâm definitie

16 definiții pentru talâm

TALẤM s. n. v. talim.
TALÍM, talimuri, s. n. (Înv.) 1. Plecăciune, reverență. 2. Apucătură, deprindere; gest. [Var.: talấm s. n.] – Din tc. talim.
TALẤM, talâmuri, s. n. (Înv.) 1. Plecăciune, reverență. 2. Apucătură, deprindere; gest. [Var.: talím s. n.] – Din tc. tālim.
TALÍM s. n. v. talâm.
TALÍM s. n. v. talîm.
TALÎ́M, talîmuri, s. n. (Învechit; și în forma talim) 1. Plecăciune, închinăciune, reverență, temenea, compliment. Lipicescu... prezintă ciubucul lui Hîrzobeanu cu talim turcesc. ALECSANDRI, T. 1332. 2. Apucătură, deprindere, manieră; gest. Se oprea grav în fața unui tablou, îl fixa c-o privire scrutătoare... își țuguia buzele, închidea din ochi... După aceea trecea la alt tablou, făcea aceleași talîmuri. La TDRG. – Variantă: talim s. n.
talấm v. talím
talím/talấm s. n., pl. talímuri/talấmuri
talâm/talím s. n., pl. talâmuri/talímuri
talím v. talâm
TALÂM s. v. apucătură, compliment, comportament, comportare, conduită, deprindere, închinăciune, maniere, mătanie, moravuri, năravuri, obiceiuri, plecăciune, ploconeală, purtare, reverență, temenea.
talím (-muri), s. n.1. Ceremonial, plecăciune. – 2. Lingușeală. – Mr. tilime „instrucție”, megl. tălim. Tc. talim „îndeletnicire” (Roesler 603; Șeineanu, II, 346; Lokotsch 2008; Ronzevalle 65), cf. ngr. ταλίμι, bg. talim, sb. talum. Sec. XIX, înv.
talím, talímuri, s.n. (înv.) 1. plăcăciune, reverență. 2. obicei. 3. dans popular.
talâm n. închinăciune după moda orientală (v. temenea): făcând turcești talâmuri cât poate un Bulgar AL. [Turc. TALIM, exercițiu militar].
talî́m n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] talim, învățătură, exercițiŭ militar). Vechĭ. Deprindere, obiceĭ. Formalitate, temenea ceremonioasă.
talîm s. v. APUCĂTURĂ. COMPLIMENT. COMPORTAMENT. COMPORTARE. CONDUITĂ. DEPRINDERE. ÎNCHINĂCIUNE. MANIERE. MĂTANIE. MORAVURI. NĂRAVURI. OBICEIURI. PLECĂCIUNE. PLOCONEALĂ. PURTARE. REVERENȚĂ. TEMENEA.

talâm dex

Intrare: talâm
talâm
talim