țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. –
Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă,
cf. tac, toc, tic. –
Der. țăcăni,
vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni),
cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală,
s. f. (lovituri cadențate;
Arg., forcfeci); țăcănitură (
var. țăcăraie),
s. f. (țăcănit); țăcănit,
s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu
sb.,
cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (
var. țaglă, țiglă),
s. f. (
Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive,
cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu
germ. Zacke,
mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. –
Der. înțigla (
var. înțegla, înțigli),
vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat,
adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (
var. țîclă(u), țiclău),
s. f. și
n. (culme, pisc), în
Mold. și
Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu
alb. tsikëlë, care pare să provină din
rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din
mag. szikla „turn”); țăcălău,
s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (
var. țîngălău,
Olt. țîcărău),
s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu
sb. cingara,
mag. csengo); țîngăni,
vb. (a răsuna),
var. a lui zăngăni; țiglean (
var. țiglete, țîclete),
s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din
mag. cinke); țoangă,
s. f. (
Trans., clopoțel); țuclău (
var. țîclău),
s. n. (
Mold., vîrf, culme); țuglui (
var. țuclui),
s. n. (
Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie,
s. f. (cioc, barbișon),
cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din
mag. szakáll). –
Cf. țanc, țigău, țicni, țugui.