tabu definitie

2 intrări

13 definiții pentru tabu

TABÚ, tabuuri, s. n. (În societățile totemice) Interdicție cu caracter sacru, a cărei încălcare atrage automat sancțiuni severe; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută. ♦ (Lingv.) Interdicție de limbaj care determină înlocuirea unui cuvânt sau cu o perifrază de obicei metaforice. – Din fr. tabou.
TABÚ, tabuuri, s. n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din pudoare; interdicție de limbaj. – Din fr. tabou.
TABÚ s. n. Credință religioasă în Polinezia, după care anumite lucruri sau ființe sînt sfinte, fiind interzis a avea contact cu ele sau a se folosi de ele; fig. (cu sens curent, mai ales în construcție cu verbul «a fi») persoană, obiect, problemă pe care cineva le consideră mai presus de orice discuție, a căror discutare este interzisă.
tabú s. n., art. tabúul; pl. tabúuri
tabú s. n., art. tabúul; pl. tabúuri
TABÚ s. interdicție. (tabu de vocabular.)
TABÚ s.n. 1. Ceea ce este considerat sacru și în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru și interzis în toate formele de religii primitive și chiar evoluate. ♦ Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție făcând obiectul unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicție, prohibiție nejustificată. ♦ (Fam.) Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicție de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].
TABÚ s. n. 1. (în religiile primitive) interdicție cu caracter sacru, a cărei încălcare atrage automat sancțiuni de ordin magic și social. ◊ situație, obiect, persoană, funcție (interzise) obiect al unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (fig.) interdicție nejustificată. ◊ (fam.) persoană, obiect, problemă despre care nu se poate discuta sau care nu pot fi criticate. 3. interdicție de vocabular determinată de superstiții sau de pudoare, care duce înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază, metaforice. (< fr. tabou)
TABÚ ~uri n. 1) (în societatea primitivă) Interdicții cu caracter religios, în legătură cu întrebuințarea, atingerea unor obiecte, ființe sau utilizarea cuvintelor (care le denumesc), considerate sacre sau impure; interdicție de ritual. 2) fig. Obiect sau problemă despre care este interzis să se discute. 3) Evitare (din superstiție sau din pudoare) a folosirii unor cuvinte și substituirea lor prin altele; interdicție de limbaj. [Art. tabuul; Sil. -bu-ul] /<fr. tabou
tabu n. interzicere superstițioasă la popoarele fetișiste: vorbă admisă în folklor pentru orice interdicțiune.
*tabú n. (cuv. polinezian = „sacru, interzis”). Lucru orĭ persoană de care nu e permis să te atingĭ, că te pedepsește Dumnezeŭ (după credința Polinezienilor).
TABÚ (< fr. {i}; cuv. polinezian „sacru”) s. n. 1. (În societățile primitive) interdicție absolută cu caracter sacru, privind o ființă, un obiect, un proces sau un fenomen a cărei încălcare atrage automat sancțiuni severe. Termenul a fost introdus în Europa de exploratorul James Cook, care l-a întâlnit (1777) în ins. Tonga. T. este un concept paralel cu mana având unele caracteristici negative, atunci când se referă la persoane sau locuri cărora le dă o semnificație de „pericol”. ♦ Fig. Persoană, obiect, chestiune a căror discutare este interzisă. 2. Interdicție socială și morală. 3. (LINGV.) Interdicție de vocabular care determină înlocuirea unui cuvânt cu un alt cuvânt sau cu o perifrază, de obicei metaforice, ori cu o variantă formală care îl face de nerecunoscut (ex. „ucigă-l toaca” pentru „drac”).
TABU LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. tabou linguistique, cf. polinez. tabú < ta „sacru”, „sfințit” + bu „foarte”): tip de interdicție de vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase sau de pudoare; în acest caz, vorbitorii consideră cuvântul fie „sacru”, fie indecent. Există deci un t.l. pozitiv și un t.l. negativ (v. interdicție de vocabular).

tabu dex

Intrare: tabu
tabu substantiv neutru
Intrare: tabu lingvistic
tabu lingvistic substantiv neutru