tabie definitie

10 definiții pentru tabie

TÁBIE, tăbii, s. f. (Înv.) 1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, pentru a-l apăra. 2. Tabără (1); redută. [Pl. și: tabii] – Din tc. tabya.
TÁBIE, tăbii, s. f. (Înv.) 1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, spre a-l apăra. 2. Tabără (1); redută. [Pl. și: tabii] – Din tc. tabya.
TÁBIE, tăbii și tabii, s. f. 1. (Învechit și arhaizant) Masiv de pămînt construit în jurul unui loc întărit, spre a-l apăra; bastion, redută. S-ar putea ca într-o bună zi acest steag tricolor să fie împlîntat pe vreo tabie turcească. CAMIL PETRESCU, O. II 222. A scos o carte și-a întrebat, nu cumva e vreo urmă de tabie pe aice, că în cartea acea nemțească zicea că pe locurile astea trebuie să fie tabia a XVIII-a! ANGHEL, PR. 177. Își așeză la Stoinești tabăra, se șănțui bine și îi făcu tăbii. BĂLCESCU, O. II 97. 2. Tabără. Aproape de liniile dușmanilor, spre Grivița, sentinelele ascunse în tufișuri și-n gropi stăpîneau cu ochii mișcările tabiilor. SADOVEANU, O. VI 30. Dar acești soli puseră atîta vreme întru... lunga lor petrecere în tabia otomană, încît se întoarseră în Polonia de abia după un an. ARHIVA R. I 102. – Accentuat și: tabíe.
tábie (înv.) (-bi-e) s. f., art. tábia (-bi-a), g.-d. art. tábiei; pl. tắbii/tábii, art. tắbiile/tábiile (-bi-i-)
tábie s. f. (sil. -bi-e), art. tabia (sil. -bi-a), g.-d. art. tábiei; pl. tăbii/tábii, art. tăbiile/tábiile (sil. -bi-i-)
TÁBIE s. v. bastion, campament, castru, lagăr, redută, tabără.
tábie (-ii), s. f. – Redută. – Mr. tabvie. Tc. tabia, din arab. ta’bija (Șeineanu, III, 115; Lokotsch 1969), cf. ngr. τάμπια. Sec. XVII, înv.
tabie f. bastion, redută: acolo ridicară Nemții o tabie între rîu și sat BĂLC. [Turc. TABIA].
tábie f., pl. tăbiĭ și tabiĭ (turc. tabiá, d. ar. ta’biĭe; ngr. tábia). Redută: o tabie, adecă o baștă den afară de șanțurĭ (Cost. 1, 281). Dolj. Șanțu care desparte satu de ogor.
tabie s. v. BASTION. CAMPAMENT. CASTRU. LAGĂR. REDUTĂ. TABĂRĂ.

tabie dex