TĂVĂLITÚRĂ, tăvălituri, s. f. Loc cu iarba, florile sau cerealele culcate la pământ (unde s-a tăvălit un om sau un animal). – Tăvăli + suf. -tură.

TĂVĂLITÚRĂ, tăvălituri, s. f. Loc cu iarba, florile sau cerealele culcate la pământ (unde s-a tăvălit un om sau un animal). – Tăvăli + suf. -tură.

TĂVĂLITÚRĂ, tăvălituri, s. f. Loc cu iarba culcată la pămînt (unde s-a tăvălit un om sau un animal). Tocmai în mijlocul celui mai frumos fînaț, de unde gîndeai să scoți cîteva stoguri de fîn, să găsești tăvălituri de cai! CONTEMPORANUL, III 924.

tăvălitúră s. f., g.-d. art. tăvălitúrii; pl. tăvălitúri

tăvălitúră s. f., g.-d. ar. tăvălitúrii; pl. tăvălitúri

TĂVĂLITÚRĂ ~i f. Loc cu iarbă culcată la pământ, unde s-a tăvălit cineva. /a (se) tăvăli + suf. ~tură

tăvălitúră f., pl. ĭ. Lucru tăvălit (prost, murdar, precum: o petică, o tearfă, o haĭnă murdară). Loc pe unde s’a tăvălit o vită ș. a. Rar. Buboĭ la călcîĭ.