tăvăleală definitie

11 definiții pentru tăvăleală

TĂVĂLEÁLĂ, tăvăleli, s. f. 1. Bătaie, trânteală; rostogolire. 2. Fig. (în expr.) A (o) duce (sau ține) la tăvăleală = a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice; b) (despre lucruri) a nu se strica ușor. – Tăvăli + suf. -eală.
TĂVĂLEÁLĂ, tăvăleli, s. f. 1. Bătaie, trânteală; rostogolire. 2. Fig. (În expr.) A (o) duce (sau ține) la tăvăleală = a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice; b) (despre lucruri) a nu se strica ușor. – Tăvăli + suf. -eală.
TĂVĂLEÁLĂ s. f. 1. Faptul de a tăvăli; bătaie, trînteală. Să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală. DELAVRANCEA, V. V. 181. S-ar fi sfîrșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. CARAGIALE, O. I 366. Se trîntesc, se rup cu ciocul și mănîncă tăvăleală. EMINESCU, O. IV 227. 2. Fig. (În expr.) A (o) duce (sau a ține) la tăvăleală = a) (despre oameni) a fi rezistent la munci grele, a suporta eforturi fizice mari. Sînt, slavă domnului! sănătos și voinic, duc bine la tăvăleală. CARAGIALE, O. III 289; b) (despre lucruri) a fi rezistent, a nu se strica ușor, a putea fi întrebuințat multă vreme.
tăvăleálă s. f., g.-d. art. tăvălélii; pl. tăvăléli
tăvăleálă s. f., g.-d. art. tăvălélii; pl. tăvăléli
TĂVĂLEÁLĂ s. v. bătaie, încăierare, luptă.
tăvăleală f. 1. fapta de a (se) tăvăli; 2. întrebuințare zilnică: haină de tăvăleală; 3. fam. trânteală: i-a tras o tăvăleală.
tăvăleálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a tăvăli. Întrebuințare zilnică: haĭnă de tăvăleală (dîrvală, gĭurumea), această haĭnă duce (rezistă) la tăvăleală. Fam. A trage cuĭva o tăvăleală, a-l da tava, a-ĭ trage o trînteală.
tăvălea s. v. BĂTAIE. ÎNCĂIERARE. LUPTĂ.
a ține la tăvăleală expr. 1. a fi rezistent în condiții de solicitare maximă. 2. a fi robust / viguros. 3. a suporta fără proteste multe privațiuni.
tăvăleală, tăvăleli s. f. (pop., er.) act sexual.

tăvăleală dex

Intrare: tăvăleală
tăvăleală substantiv feminin