tărbacă definitie

9 definiții pentru tărbacă

TĂRBÁCĂ s. f. (Fam.; în expr.) A da (sau a lua) în (sau la, prin) tărbacă = a) a bate zdravăn; b) fig. a batjocori, a ocărî; a-și bate joc de cineva, a da în tărbăceală. – Din tărbăci (derivat regresiv).
TĂRBÁCĂ s. f. (Fam.; în expr.) A da (sau a lua) în (sau la, prin) tărbacă = a) a bate zdravăn; b) fig. a batjocori, a ocărî; a-și bate joc de cineva, a da în tărbăceală. – Din tărbăci (derivat regresiv).
TĂRBÁCĂ s. f. (Familiar, numai în expr.) A da (sau a lua) în (sau la, prin) tărbacă = a bate zdravăn. Prinsese un cîine jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă și-l aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după o veche datină. CARAGIALE, O. II 77.
tărbácă (fam.) (în expr.) s. f.
tărbácă s. f., pl. tărbáce
tărbácă, tărbăci, s.f. (înv. și reg.) 1. instrument de chinuit câinii. 2. prăjină de strâns fânul; pârghie. 3. masa tăbăcarului. 4. haină ruptă. 5. bucluc, ceartă. 6. ospăț.
tărbacă f. tăbăceală: tărbaca câinilor, spânzurarea câinilor cu capul în jos și învârtirea lor până ce amețesc (datina tabacilor a doua zi după lăsatul secului); a lua la tărbacă, fam. a snopi în bătăi, a-și bate joc de cineva. [Tras din verbul tăbăcì].
tărbácă și tî- f., pl. e și ăcĭ (d. tărbăcesc). Acțiunea de a tărbăci, tărbăceală. Masa pe care tăbăcaru răzuĭe peile. Tărbaca cînilor, tivic, un barbar obiceĭ țărănesc de a chinui cîniĭ a doŭa zi după lăsatu seculuĭ postuluĭ mare spînzurîndu-ĭ pînă ce amețesc (V. jujăŭ). A da în tărbacă, 1. a da ca să fie tărbăcit, 2. a tărbăci. A lua la tărbacă, a tărbăci (cu bătaĭa saŭ cu ocara).
a lua în tărbacă expr. 1. a ironiza, a batjocori 2. a critica, a mustra

tărbacă dex

Intrare: tărbacă
tărbacă substantiv feminin