TĂMÂNJÉR, tămânjere, s. n. (Reg.) Unealtă ciobănească în formă de lopățică sau de băț ramificat la un capăt, cu care se amestecă zerul în căldare când se fierbe pentru a se face urdă. – Et. nec.

TĂMÂNJÉR, tămânjere, s. n. (Reg.) Unealtă ciobănească în formă de lopățică sau de băț ramificat la un capăt, cu care se amestecă zerul în căldare când se fierbe pentru a se face urdă. – Et. nec.

TĂMÎNJÉR, tămînjere, s. n. (Mold.) Unealtă ciobănească în formă de băț ramificat la un capăt sau lățit ca o lopățică, cu care se amestecă zerul în căldare cînd se fierbe pentru a se face urdă.

tămânjér (reg.) s. n., pl. tămânjére

tămânjér s. n., pl. tămânjére

TĂMÂNJÉR s. v. bâtă, ciomag, măciucă.

tămânjer n. Mold.: băț de fătut cașul. [Origină necunoscută].

tămînjér, V. tăujar.

tăujár (vest) și -jér, tămînjér (est) n., pl. e (cp. cu turjan orĭ cu tăunjesc). Băț ramificat orĭ lopățică de amestecat zeru ca să nu se prindă urda de căldare, și să ĭasă afumată (șterț). Iron. Cĭomag, vlaĭog. Lovitură de cĭomag: ĭ-a tras un tăujar. V. fercheteŭ.

tămînjer s. v. BÎTĂ. CIOMAG. MĂCIUCĂ.