TĂLHÁR s. m. v. tâlhar.

TÂLHÁR, tâlhari, s. m. 1. Persoană care comite o tâlhărie; bandit. ♦ Epitet dat unui om ticălos, nemernic. 2. (Fam.) Ștrengar, hoțoman, șmecher. [Var.: (reg.) tălhár s. m.] – Et. nec.

TĂLHÁR s. m. v. tâlhar.

TÂLHÁR, tâlhari, s. m. 1. Persoană care comite o tâlhărie; bandit. ♦ Epitet dat unui om ticălos, nemernic. 2. (Fam.) Ștrengar, hoțoman, șmecher. [Var.: (reg.) tălhár s. m.] – Et. nec.

TĂLHÁR s. m. v. tîlhar.

TÎLHÁR, tîlhari, s. m. 1. Persoană care duce viață de hoț, care fură, pradă, jefuiește; hoț, bandit. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEȘLIU, G. 37. Ceata de tîlhari căzuse prinsă în capătul pădurii. CARAGIALE, O. I 352. Miron se purtă în această slujbă cu multă asprime, ca să poată stinge tîlharii. BĂLCESCU, O. I 187. ◊ Tîlhar de drumul mare v. drum. ♦ Om ticălos, nemernic. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I 31. Ani și ani s-au perindat De cînd fără încetare lumea toat-am colindat... ca să dau de cuibul unde Zmeul-Zmeilor, tîlharul, fericirea mi-o ascunde. EFTIMIU, Î. 124. Matei-vv. făcu greșeala de încredință acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Țucală. BĂLCESCU, O. I 70. ◊ (Adjectival) Acei trîntori... au ajuns mai răi și mai tîlhari ca înainte. BART, S. M. 25. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare, uneori de admirație) Om șmecher, ștrengar, hoțoman. Mare tîlhar mai ești! (Cu pronunțare regională) A! tîlhariule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. 940. – Variantă: tălhár (CREANGĂ, A. 49, ALECSANDRI, T. I 57) s. m.

tâlhár s. m., pl. tâlhári

tâlhár s. m., pl. tâlhári

TÂLHÁR s. 1. bandit, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. v. ticălos. (Un ~ de negustor.)

TÂLHÁR s. v. ștrengar.

TÂLHAR DE MÁRE s. v. corsar, pirat.

TÂLHÁR ~i m. 1) Persoană care comite jafuri făcând uz de forță; hoț de drumul mare; brigand. 2) pop. Persoană care comite fapte nedemne. 3) fam. Persoană șmecheră și poznașă; hoț; hoțoman. /<ung. tolvaj

tâlhar m. hoț de codru. [Ung. TOLVÁJ (cf. sub raportul finalei, fărtar și fărtaiu, sfert = ung. FERTÁLY)].

tîlhár m. (din *tîlhă, adică „om de desiș”. Cp. cu fiŭ al păduriĭ = tîlhar, la T. Vîrnav, Istoria vĭețiĭ mele, ed. Goroveĭ, p. 68. D. rom. vine ung. tolvaj, tîlhar. V. tîhlăriș, sihlă). Bandit, brigand, hoț de codru. – În est talhar, din *tălhar, ca haldan d. *hlîndan și saltar d. sertar. – Fem. -ăroaĭcă saŭ -ăríță. În Trans. (după ung.) túlaĭ, túlvaĭ! = „sărițĭ, hoțiĭ”! V. codrean.

tîlhar s. v. ȘTRENGAR.

TÎLHAR s. 1. bandit, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. bandit, nemernic, ticălos. (Un ~ de negustor.)

tîlhar de mare s. v. CORSAR. PIRAT.

TÎLHĂRIȚĂ s. tîlhăroaică.

tîlhăriță s. v. HOAȚĂ. HOȚOAICĂ. PUNGĂȘOAICĂ.

TÎLHĂROAICĂ s. tîlhăriță.

tîlhăroaică s. v. HOAȚĂ. HOȚOAICĂ. PUNGĂȘOAICĂ.

Tălhar v. Tîlhar 1.

TĂLHÁR: Tâlhărești mold., 1619 (Glos); s. (ib.).