tăiuș definitie

6 definiții pentru tăiuș

TĂÍȘ, tăișuri, s. n. (Și în forma tăiuș) 1. Partea ascuțită, tăioasă a unui cuțit, a unei lame sau a altui instrument de tăiat; muchia tăietoare a unei unelte sau a unei ustensile; ascuțiș. Se juca, trecînd ușor degetul de-a lungul tăișului unui cuțit. DUMITRIU, N. 183. Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă, Șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 25. Auzit-ai ce am spus... zise spînul, arătînd lui Harap-Alb tăiușul paloșului. CREANGĂ, P. 231. Că toporul mi-i vrăjit, Cu tăiușul oțelit, Și cînd el se-ntoarce-n vînt Cad bogații la pămînt. ALECSANDRI, P. P. 42. ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri = remediu al cărui efect se poate întoarce împotriva aceluia care-l întrebuințează; procedeu care implică avantaje și dezavantaje la fel de importante. A trece sub tăișul săbiei = a ucide, a omorî, a distruge complet. Va trece garnizoana sub tăișul sabiei. ALECSANDRI, T. II 32. ♦ Lovitură ascuțită. ◊ Fig. Tăișuri de vînt îl pătrundeau, apoi îl trecea un val de fierbințeală. DUMITRIU, N. 218. 2. (Rar) Lemn gros pe care se taie și se despică lemnele; tăietor. Pe tăiuș se taie lemne, Peste Nistor sar surcele (Barda). GOROVEI, C. 21. – Variantă: tăiúș s. n.
TĂIÚȘ s. n. v. tăiș.
TĂIÚȘ s. v. ascuțiș, butuc, lamă, limbă, tăietor, tăiș, trunchi.
tăiuș n. tăiș; ia-ți tăiușul de plăsele AL.
tăíș n., pl. urĭ (d. taĭ). Partea care taĭe: muchea și tăișu cuțituluĭ. – Și tăĭuș.
tăiuș s. v. ASCUȚIȘ. BUTUC. LAMĂ. LIMBĂ. TĂIETOR. TĂIȘ. TRUNCHI.

tăiuș dex

Intrare: tăiuș
tăiuș