tăgadă definitie

10 definiții pentru tăgadă

TĂGÁDĂ, tăgade, s. f. Tăgăduială. ◊ Loc. adv. Fără (putință de) tăgadă = neîndoios, nedezmințit, sigur. – Din tăgădui (derivat regresiv).
TĂGÁDĂ, tăgade, s. f. Tăgăduială. ◊ Loc. adv. fără (putință de) tăgadă = neîndoios, nedezmințit, sigur. – Din tăgădui (derivat regresiv).
TĂGÁDĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgăduială, tăgăduire. Învățătorul, crezînd că e cazul să-și facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar așa de bolnavă. DUMITRIU, N. 124. Ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă. CARAGIALE, S. 42.
tăgádă s. f., g.-d. art. tăgádei; pl. tăgáde
tăgádă s. f., g.-d. art. tăgádei; pl. tăgáde
TĂGÁDĂ s. v. contestare.
TĂGÁDĂ ~e f. v. A TĂGĂDUI.Fără ~ a) în mod operativ; fără a aștepta mult; b) în mod sigur; neîndoielnic. /v. a tăgădui
tăgadă f. negațiune. [Tras din tăgăduì].
tăgádă f., pl. e, ca făgadă (d. tăgăduesc). Tăgăduire, negațiune. Tăgadă de dreptate, refuz de a primi la judecată (un judecător unuĭ reclamant).
TĂGA s. contestare, dezmințire, negare, negație, renegare, tăgăduială, tăgăduire, (înv.) tagă, tăgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)

tăgadă dex

Intrare: tăgadă
tăgadă substantiv feminin