tăgăduire definitie

2 intrări

24 definiții pentru tăgăduire

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.
TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială. – V. tăgădui.
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.
TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială. – V. tăgădui.
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ca adevărat; a nega. Nu tăgăduiesc că femeile au mare istețime. ALECSANDRI, T. 296. Tăgăduiește, zi că n-ai scris răvașul acesta. NEGRUZZI, S. I 22. Că iubesc și că trăiesc nici eu nu tăgăduiesc. TEODORESCU, P. P. 316. ◊ Absol. Țăranii tăgăduiau cu desperare. REBREANU, R. I 113. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere. GORJAN H. I 10.
TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială, negare, contestare. Că ne iubește... faptele lui dovidesc, cari n-au tăgăduire. DRĂGHICI, R. 117.
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.
TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei.
tăgăduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 să tăgăduiáscă
tăgăduíre s. f., g.-d. art. tăgăduírii; pl. tăgăduíri
tăgăduí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tăgăduiáscă
tăgăduíre s. f., g.-d. art. tăgăduírii; pl. tăgăduíri
TĂGĂDUÍ vb. 1. v. nega. 2. v. retracta. 3. v. contesta.
TĂGĂDUÍ vb. v. ascunde, masca, refuza, respinge, tăinui.
TĂGĂDUÍRE s. v. contestare.
tăgăduí (-uésc, -ít), vb. – A nega, a dezminți. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s. f. (negație; contestație), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s. f. (negație), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s. f. (negație); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduiește).
A TĂGĂDUÍ ~iésc tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminți. /<ung. tagad
tăgăduì v. a nega. [Ung. TAGADNI].
tăgăduĭésc v. tr. (ung. tagadni, neg, contestez, zic „nu”: a tăgăduit c’a zis așa. Refuz, nu acord: ĭ-a tăgăduit judecarea.
TĂGĂDUI vb. 1. a nega, (livr.) a denega. (~ că ar fi fost la cinema.) 2. a dezice, a nega, a retracta. (A ~ tot ceea ce spusese.) 3. a contesta, a dezminți, a nega, a renega, (înv.) a protesta. (A ~ adevărul celor afirmate de cineva.)
tăgădui vb. v. ASCUNDE. MASCA. REFUZA. RESPINGE. TĂINUI.
TĂGĂDUIRE s. contestare, dezmințire, negare, negație, renegare, tăgadă, tăgăduială, (înv.) tagă, făgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)
tăgăduí, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi, 1925: 322). – Din magh. tagadni „a contesta” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).
tăgăduí, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi 1925: 322). – Din magh. tagadni.

tăgăduire dex

Intrare: tăgădui
tăgădui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: tăgăduire
tăgăduire substantiv feminin