tăcere definitie

2 intrări

38 definiții pentru tăcere

TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abține să vorbească. ◊ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peștele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A sta în nemișcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuți. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-și exprima fățiș părerea. – Lat. tacere.
TĂCÉRE, tăceri, s. f. Faptul de a tăcea; p. ext. liniște, calm, acalmie. ◊ Loc. adv. În (sau, înv., întru) tăcere = fără a vorbi; fără a se destăinui. ◊ Expr. A trece (ceva) sub tăcere = a trece (ceva) cu vederea, a ascunde (ceva), a omite (în mod intenționat). ♦ Pauză, întrerupere mai lungă într-o discuție. ♦ Fig. Indiferență. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. – V. tăcea.
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abține să vorbească. ◊ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peștele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A sta în nemișcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuți. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-și exprima fățiș părerea. – Lat. tacere.
TĂCÉRE, tăceri, s. f. Faptul de a tăcea; p. ext. liniște, calm, acalmie. ◊ Loc. adv. În (sau înv. întru) tăcere = fără a vorbi; fără a se destăinui. ◊ Expr. A trece (ceva) sub tăcere = a trece (ceva) cu vederea, a ascunde (ceva), a omite (în mod intenționat). ♦ Pauză, întrerupere mai lungă într-o discuție. ♦ Fig. Indiferență. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. – V. tăcea.
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi, a nu spune nimic. Bătrînul tăcea în jîlțul lui și privea încruntat înainte. SADOVEANU, O. I 257. Țăranii, care clătinaseră mereu din cap în semn de compătimire, cît a vorbit Pavel, tăceau. REBREANU, R. II 43. Toți tăcem ca într-o biserică. VLAHUȚĂ. R. P. 42. ◊ Expr. A tăcea molcom (chitic, ca chiticul, ea peștele, ca pămîntul sau ca porcul în păpușoi) = a tăcea cu desăvîrșire, a nu scoate nici un cuvînt (și a nu face nici un zgomot). Nu te mai ascunde de mine, că eu tac chitic. MIRONESCU, S. A. 139. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. Da Sarsailă nu zicea nici «cîrc»; tăcea cum tace porcul în păpușoi. ȘEZ. II 104. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Apoi intră cu toții înlăuntru... și... Tac mă cheamă. CREANGĂ, P. 251. Tace și face, se spune despre cineva care își vede liniștit de treabă, fără vorbă multă, sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se spune despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A înceta orice zgomot, a sta în nemișcare. Uzinele negre, fabricile de săpun și cuie tăceau, ridicîndu-și sub cerul albastru coșurile uriașe și negre de fum. DUNĂREANU, CH. 145. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită. IOSIF, P. 46. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. 2. A se întrerupe din vorbă, a înceta să vorbească. Tăcură deodată amîndoi. DUMITRIU, N. 60. De la un timp, văzînd că prietenul lui nu zice nimic, tăcu și el. VLAHUȚĂ, O. A. I 99. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară. CREANGĂ, P. 116. ◊ (Cu o precizare care întărește sensul) Tăcură din vorbă. GORJAN, H. I 16. ♦ Fig. A se potoli. Dintr-un timp și vîntul tace. COȘBUC, P. I 48. Taci, cumplita mea durere. ALECSANDRI, P. II 101. ◊ (La imperativ, adesea precedat de «ia», arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva) Cîți ani ai tu, Lili?... – Șaisprezece! – Ia taci! se miră Stănică. Ești bună de măritat. CĂLINESCU, E. O. II 96. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele. CREANGĂ, P. 29. (Expr.) Tacă-ți gura! sau taci din gură! = nu mai vorbi! lasă vorba! isprăvește! termină! Bine, bine, ți-oi cumpăra; taci din gură! ALECSANDRI, T. I 128. ◊ Tranz. (Rar) Eu cînt tot un cîntec d-aseară, Și-așa mi-e de silă să-l cînt, Și-l tac, dar nevrînd îl cînt iară! COȘBUC, P. I 64. Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit. PANN, P. V. III 54. 3. A nu răspunde, a nu riposta. Și rîdeam făcîndu-i glume; El tăcea, răbdînd mereu. COȘBUC, P. I 262. Spune drept, nu ești Gerilă? Așa-i că taci?... Tu trebuie să fii. CREANGĂ, P. 240. 4. A nu vorbi despre ceva, a nu-și exprima fățiș părerea; a tăinui, a ascunde. Nu puteam să tac și să nu-ți spun. SADOVEANU, N. F. 115. A tăcea și lașii știu. COȘBUC, P. I 257. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 257. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ Expr. Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă = dacă spui cuiva o taină, o află toată lumea. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcînd. EFTIMIU, Î. 180. Acum îi apăreau numeroase și irefutabile toate argumentele pe care le tăcuse adineaori. C. PETRESCU, Î. II 221. Într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliției, locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. NEGRUZZI, S. I 71.
TĂCÉRE, tăceri, s. f. 1. Faptul de a tăcea, de a nu scoate o vorbă; p. ext. liniște, calm, acalmie. Era așa de mare tăcerea serii, încît o clipă cei de la foc și-au auzit inimile bătînd. SADOVEANU, N. P. 27. Tăcerea negustorului e totdeauna de aur. REBREANU, I. 60. Cerul e senin și în tot cuprinsul e o lumină și o tăcere ca-n vis. VLAHUȚĂ, O. A. II 158. Noaptea, în aste locuri, n-are de loc tăcere; Totul se mișcă, umblă. ALEXANDRESCU, P. 43. ◊ (Poetic) Tăcerile-mpietrite înconjoară Orașul din vechimi. D. BOTEZ, F. S. 35. ◊ (Cu valoare de verb la imperativ) Dar, tăcere! Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude. Toți rămîn în așteptare; Cîntăreața-ncet prelude. ALECSANDRI, P. III 56. ♦ Răstimp în care nimeni nu vorbește, pauză mai lungă într-un dialog; p. ext. întrerupere a unei corespondențe. James nu este un corespondent harnic. El se scuză mereu de tăcerile și întîrzierile sale. IBRĂILEANU, S. 228. Uneori se făceau la masă tăceri lungi și triste. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Fig. Indiferență. Doresc ca reușirea victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atît la atacurile ardelene, cît și la tăcerea bucureșteană. ALECSANDRI, S. 38. 2. Faptul de a nu divulga, de a nu da la iveală ceva; p. ext. taină. Na o pungă de bani, și să nu scoți nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. – Eu nu-mi vînz tăcerea, măria-ta. ISPIRESCU, L. 239. ◊ Loc. adv. În (sau, învechit, întru) tăcere = fără a vorbi, fără a spune ceva; fără a destăinui, fără a-și spune păsul. El cobora-n tăcere cătră mine. TOPÎRCEANU, B. 89. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngăiere [de a-mi spune durerea] Ci trebuie să le sufăr și să mor întru tăcere. CONACHI, P. 84. ◊ Expr. A trece sub (sau cu) tăcere = a) a trece cu vederea, a lăsa la o parte în mod intenționat, a nu pomeni de ceva. Prezentarea vieții într-o lumină trandafirie și tendința de a o zugrăvi ca fiind lipsită de conflicte se mai exprimă și sub forma trecerii sub tăcere a anumitor laturi din realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 369, 4/3; b) a rămîne neobservat, neluat în seamă; a fi omis. Mă insulți cînd bănuiești... dar această insultă ar trece sub tăcere, dacă ea nu ar fi pentru mine o încunoștințare că tu suferi. BOLINTINEANU, O. 454. 3. Faptul de a nu răspunde, de a nu riposta. Tăcerea ta... îmi este destul răspuns asupra acestei întrebări. DRĂGHICI, R. 115. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere; Apoi, au fost veacuri de mare tăcere. BOUREANU, S. P. 7.
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peștele, ca pământul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate). A sta în nemișcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcând (EFTIMIU). ♦ A nu-și exprima fățis părerea. – Lat. tacere.
tăceá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tac, 1 pl. tăcém, 2 pl. tăcéți; conj. prez. 3 să tácă; imper. 2 pl. tăcéți; ger. tăcấnd; part. tăcút
tăcére s. f., g.-d. art. tăcérii; pl. tăcéri
tăceá vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tac, 1 pl. tăcém, 2 pl. tăcéți, imperf. 3 sg. tăceá, perf. s. 3 sg. tăcú; conj. prez. 3 sg. și pl. tácă; imper. 2 pl. tacéți; part. tăcút
tăcére s. f., g.-d. art. tăcérii; pl. tăcéri
TĂCÉRE s., interj. 1. s. v. liniște. 2. interj. v. liniște. 3. s. v. muțenie. 4. s. v. întrerupere. 5. s. v. discreție. 6. s. acalmie, calm, liniște, pace, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ deplină în natură.)
A tăcea ≠ a grăi, a spune, a vorbi, a zice
Tăcere ≠ destăinuire, gălăgie, larmă, mărturisire, strigăt, țipăt, vorbire, zgomot
tăceá (-ac, -ăcút), vb. – A nu vorbi. – Mr. tac. tățeare, megl. tac, tățeari, istr. tǫcu. Lat. tăcēre (Pușcariu 1708; REW 8517), cf. vegl. takar, it. tacere, prov. tazer, fr. taire. – Der. tăcere, s. f. (liniște); tăcut, adj. (silențios); tacit, adj., din fr. tacite; taciturn, adj., din fr. taciturne; taci-și’nghite, s. m. (varietate de gogoși).
A TĂCEÁ tac 1. intranz. 1) A nu scoate nici un sunet; a nu spune nimic. ◊ ~ chitic (sau molcom, ca chiticul, ca peștele, ca pământul) a nu rosti nici un cuvânt. Taci și înghite nu te opune. 2) A înceta să plângă, să râdă sau să vorbească. ◊ Tacă-ți gura (sau taci din gură)! Termină odată! 3) fig. A înceta de a se mai manifesta; a amuți. Vântul tace. 2. tranz. rar A ține în taină; a nu da pe față; a tăinui. ~ un nume. ~ o durere. [Sil. tă-cea] /<lat. tacere
TĂCÉRE ~i f. 1) v. A TĂCEA.În ~ fără a spune ceva. A trece sub ~ (ceva) a omite (ceva) în mod intenționat; a tăinui; a nu pomeni. 2) Lipsă de zgomot; liniște. 3) Pauză (mai lungă decât cea obișnuită) într-o conversație sau într-o corespondență. 4) fig. Lipsă de manifestare. /v. a tăcea
tăceà v. 1. a nu vorbi: tace de frică; fig. a fi ca mut: tace ca peștele, tace chitic, tace molcom; 2. a-și stăpâni gura: taci din gură șl tacăți-gura. [Lat. TACERE].
tăcere f. 1. starea celui ce tace; 2. fig. liniște, lipsă de orice sgomot: tăcerea pădurilor. ║ int. spre a impune tăcere: tăcere!
2) tac, tăcút, a tăceá v. intr. (lat. tacére, it. tacére, pv. tazer, fr. taire). Nu vorbesc, nu fac nicĭ un zgomot. Tacĭ din gură! expresiune pleonastică p. a impune maĭ multă tăcere.
tăcére f. Starea celuĭ ce tace. Liniște, lipsă de zgomot: tăcerea pădurilor. Tăcere! strigăt de impus tăcere.
TĂCERE s., interj. 1. s. liniște, (prin Transilv. și Olt.) tacă, (înv.) silențiu. (În clasă era ~ deplină.) 2. interj. liniște!, pst!, st!, (pop.) țist!, (arg.) mucles! 3. s. mutism, muțenie, (rar) muție, (reg.) muțeală, muțitură. (Nu ieșea din ~ lui.) 4. s. întrerupere, pauză. (Lungi ~ punctau discuția.) 5. s. discreție, secret. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.) 6. s. acalmie, calm, liniște, pace, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ deplină în natură.)
TĂCERE. Subst. Tăcere, taciturnitate (rar), posăceală (rar), muțenie, muție (rar), muțire, mutism; amuțire. Liniște, silențiu (înv.), calm, pace. Mut, mutălău (pop.), mutulică (fam.). Adj. Tăcut, silențios (livr.), taciturn, închis, posac, morocănos, necomunicativ, zgîrcit la vorbă, mut, amuțit, cu lacăt la gură, mut ca un pește. Vb. A tăcea, a amuți, a tăcea din gură, a nu i se auzi gura, a tăcea chitic (molcom, mîlc, ca melcul, ca peștele, ca pămîntul), a păstra tăcere, a nu spune (zice) nimic, a nu zice nici miau, a nu zice (nici) pis, a nu zice mîrc (mac), a nu zice (nici) o boabă (frîntă), a nu zice nici două boabe legate, a nu zice bob, a tăcea ca porcul în păpușoi (în cucuruz), a nu zice (a nu vorbi) (nici) două, a nu zice nici cîrc, a nu zice nici bleau (reg.), a nu scoate nici o vorbă (nici un cuvînt), a fi mut ca pămîntul, a avea lacăt la gură, a nu avea limbă de grăit. A-și impune tăcere, a-și înghiți limba, a-și ține gura, a-și ține pliscul (fam.), a-și păzi gura (limba), a-și pune lacăt la gură, a-și pune botniță la gură, a-și pune gard la gură, a pune stavilă gurii, a-și pune strajă gurii. A amuți, a înceta din gură, a-și pierde graiul, a i se lega cuiva limba, a i se lua (a-i pieri, a i se îngroșa) cuiva limba, a i se muia (cuiva) gura, a rămîne mut. A face (pe cineva) să tacă, a sili (pe cineva) să tacă, a reduce (pe cineva) la tăcere, a-i lua (cuiva) maul (miaul, piuitul), a închide (a astupa) cuiva gura, a-i pune (cuiva) căluș în gură, a-i scurta (a-i tăia, a-i lega) cuiva limba, a pune (cuiva) lacăt la gură. Adv. În tăcere, pe tăcute, muțește. Nici țiț, nici un cuvînt, nici cîrc, nici pis. V. liniște, nesociabilitate.
ALIUD EST CELARE, ALIUD TACERE (lat.) una este să tăinuiești, alta e să taci – Discreția și complicitatea nu sunt unul și același lucru.
GROSSE SEELEN DULDEN STILL (germ.) sufletele mari îndură (suferințele) în tăcere – Schiller, „Don Carlos”, act. I, scena 4.
INTER ARMA SILENT LEGES (lat.) pe timp de război legile tac – Cicero, „Pro Milone”, IV, 10. Mai cunoscută varianta: „Inter arma silent musae” („Pe timp de război, muzele tac”). Vremurile tulburi nu sunt prielnice echității și dezvoltării artelor și științei.
QUI TACET CONSENTIRE VIDETUR (lat.) cine tace pare a consimți – Principiu de drept canonic, luat ca deviză de papa Bonifaciu VIII.
SI TACUISSES, PHILOSOPHUS MANSISSES (lat.) dacă tăceai, filozof rămâneai – Boethius, „De consolatione philosophiae”, II, 13. Cuvinte devenite proverbiale, prin traducere, în numeroase limbi.
THE REST IS SILENCE (engl.) restul este tăcere – Shakespeare, „Hamlet”, act V, scena 2. Ultimele cuvinte ale prințului Danemarcii, înainte de a muri.
A TĂCEA a blătui, a închide pliscul, a tăcea ca mortul în păpușoi, a trage fermoarul, a-și ține botul / gura.
a tăcea ca melcul / ca peștele expr. a nu spune nimic.
a tăcea ca mortul în păpușoi expr. a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important pentru a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe.
a tăcea chitic / mâlc / molcom expr. a nu spune nimic.
lumea tăcerii expr. (pub.) lumea interlopă a traficanților și a consumatorilor de droguri.
tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!
TACI! arășel!, ciocu’ mic!, mucles!, schimschi, șadap!, șarap!, tacă-ți cața! / fleanca! / leoarba! / pliscul!, ține-ți clanța!, zât!
taci și înghite! expr. taci și vezi-ți de treabă! / și suportă!
taci și sapă! expr. lasă vorba și muncește!

tăcere dex

Intrare: tăcea
tăcea verb grupa a II-a conjugarea a VIII-a
Intrare: tăcere
tăcere substantiv feminin