tâmpi definitie

2 intrări

28 definiții pentru tâmpi

TÂMP, -Ă, tâmpi, -e, adj. 1. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Prost; tâmpit (1). 2. (Înv. și reg.; despre obiecte ascuțite) Cu vârful sau cu tăișul tocit, știrbit; tâmpit (2). – Din sl. tonpŭ. Cf. magh. tompa.
TÂMPÍ, tâmpesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A-și pierde sau a face să-și piardă inteligența, a deveni sau a face să devină tâmpit; a (se) prosti. 2. (Înv. și reg.) A (se) toci, a (se) știrbi. – Din tâmp.
TÂMP, -Ă, tâmpi, -e, adj. 1. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Prost; tâmpit (1). 2. (Reg.; despre instrumente ascuțite) Cu vârful sau cu tăișul tocit, știrbit; tâmpit (2). – Din sl. tonpŭ. Cf. magh. tompa.
TÂMPÍ, tâmpesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A-și pierde sau a face să-și piardă inteligența, a deveni sau a face să devină tâmpit; a (se) prosti. 2. (Reg.) A deveni sau a face să devină tâmp (2); a (se) toci, a (se) știrbi. – Din tâmp.
TÎMP, -Ă, tîmpi, -e, adj. 1. Tîmpit. Tîmp nu-i; se poartă cîteodată ca și cum ar fi în puterea sănătății. SADOVEANU, P. M. 17. Spre orașul plin de turle Stau privind c-un aer tîmp. TOPÎRCEANU, P. 216. Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și tîmp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. ◊ (Adverbial) Oarță rîdea tîmp, dezvelindu-și gingiile lăptoase. C. PETRESCU, R. DR. 237. ◊ (Substantivat) Ascultă gură-cască și cu ochi de timp. GALACTION, O. I 54. 2. (Despre instrumente ascuțite) Cu vîrful sau tăișul tocit, știrbit. Sinălăul este un cuțit gros, tîmp, nu mult încovoiat. PAMFILE, I. C. 43.
TÎMPÍ, tîmpesc, vb. IV. 1. Refl. și (rar) intranz. A-și pierde inteligența, a se prosti, a deveni tîmpit. Ai tîmpit, băiete, sau faci pe prostul cu mine. SAHIA, N. 75. Aproape să mă tîmpesc și eu de prea multă admirațiune. CARAGIALE, O. III 145. ◊ Tranz. Declinațiunile latine și grece cu care ne tîmpesc la școală dau surtucarului o părere atît de mărită de propria lui inteligență. GHEREA, ST. CR. II 243. 2. Tranz. (Cu privire la instrumente ascuțite; mai ales figurat sau în contexte figurate) A toci (vîrful sau ascuțișul), a face tîmp, a știrbi. O, muză! Să începem a mai tîmpi condeiul. NEGRUZZI, S. II 216. ◊ Refl. Săgețile vicleșugului ei se tîmpiseră în inima de piatră a ciocoiului. FILIMON, C. 91. ♦ Refl- Fig. A se domoli, a se stinge. Boala încetează, patimile se tîmpesc și liniștea se restatornicește. NEGRUZZI, S. I 293.
tâmp (pop., fam.) adj. m., pl. tâmpi; f. tấmpă, pl. tấmpe
tâmpí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tâmpésc, imperf. 3 sg. tâmpeá; conj. prez. 3 să tâmpeáscă
tâmp adj. m., pl. tâmpi; f. sg. tâmpă, pl. tâmpe
tâmpí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tâmpésc, imperf. 3 sg. tâmpeá; conj. prez. 3 sg. și pl. tâmpeáscă
TÂMP adj., s. v. cretin, idiot, imbecil, tâmpit.
TÂMPÍ vb. 1. v. idiotiza. 2. a (se) îndobitoci, a (se) prosti, (pop.) a (se) năuci, (reg.) a (se) hăbăuci, (Transilv. și Olt.) a (se) tonti. (Viața pe care o duce l-a ~ de tot.)
TÂMPÍ vb. v. bate, birui, înfrânge, întrece, învinge.
UNGHI TÂMPÍT s. v. unghi obtuz.
Tâmp ≠ ager, deștept, inteligent, isteț, mintios
tîmp (-pă), adj.1. Tocit, știrb. – 2. Obtuz, tont, prost. Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp- (REW 8626), astfel că tîmpă, s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin lat. sau mai bine (*timpa, cf. calabr. timpa „prăpastie”, timpariellu „muncel”, timpune „colnic”, campid. temba „bulgăre de pămînt”, sicil. timpa prăpastie, sp. atempa „pășuni în locuri joase”, cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeași familie cu lat. tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”, germ. stumpf „tocit”. Der. tîmpi, vb. (a roade, a toci; a idioți, a îndobitoci); tîmpeală (var. tîmpenie), s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiș, s. n. (înv., oblic); tîmpitor, adj. (care prostește); tupi (var. Mold., tuchi), vb. (a nivela; a năuci; a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micșora), de la tupi ca pitula de la piti; tupiliș, adv. (pe ascuns, pe furiș), cf. pituliș. – Cf. întîmpina.
TÂMP ~ă (~i, ~e) 1) și substantival rar (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot; nerod; stupid; năuc. 2) reg. (despre obiecte de tăiat) Care are tăișul sau vârful ros și nu mai taie. /<sl. tonpu
A TÂMPÍ ~ésc tranz. A face să se tâmpească. /Din tâmp
A SE TÂMPÍ mă ~ésc intranz. 1) (despre persoane) A-și pierde inteligența; a deveni tâmp; a se năuci; a se prosti. 2) reg. (despre instrumente cu vârf sau cu tăiș) A deveni mai puțin ascuțit; a se toci. 3) fig. rar (despre fenomene ale naturii) A pierde din intensitate; a se domoli; a se potoli; a se ogoi; a se tempera; a modera; a se liniști. /Din tâmp
tâmp a. netăios, tocit: cuțit tâmp [V. tâmpì].
tâmpì v. 1. a toci: să încep a mai tâmpi condeiul NEGR.; 2. fig. a idiotiza: l’am tâmpit cu atâta bătaie; 3. fig. a slăbi: patimile se tâmpesc NEGR. [Dela tâmp, tâmpit = slav. TÕPŬ, tocit, grosolan].
timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr’o muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp, prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într’un doc. muntenesc din 1651.
1) tîmp n. V. timp.
2) tîmp, -ă adj. (vsl. tompŭ, tocit; sîrb. tup, rus. tupóĭ, tocit, idiot). Tîmpit. Adv. În mod tîmpit.
tîmpésc v. tr. (d. tîmp orĭ vsl. *tompiti, sîrb. tupiti, rus. tupitĭ, a toci. V. și stîmpesc, o-, po- și ză-stîmpesc, stupaĭ). Tocesc, slăbesc (vechĭ): a-țĭ tîmpi condeĭu. Fig. Prefac în timp, idiotizez: beția l-a tîmpit.
tîmp adj., s. v. CRETIN. IDIOT. IMBECIL. TÎMPIT.
tîmpi vb. v. BATE. BIRUI. ÎNFRÎNGE. ÎNTRECE. ÎNVINGE.
TÎMPI vb. 1. (MED.) a (se) cretiniza, a (se) idiotiza, a (se) idioți, a (se) imbeciliza, a (se) prosti. 2. a (se) îndobitoci, a (se) prosti, (pop.) a (se) năuci, (reg.) a (se) hăbăuci, (Transilv. și Olt.) a (se) tonti. (Viața pe care o duce l-a ~ de tot.)

tâmpi dex

Intrare: tâmp
tâmp adjectiv
Intrare: tâmpi
tâmpi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a