SÎNZIÁNĂ, sînziene, s. f. I. 1. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene-aurii plăcut mirositoare (Galium verum); drăgaică. Prin întunericul opac, pădurarul își căuta locul și se așeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchi răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sînzienele înflorite. SADOVEANU, O. A. II 175. Și din treacăt, ici și colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Ilincuța, singurul copil ce aveau bătrînii, strîngea smocuri de sînziană și de sulcină ca să puie mămucă-sa printre haine. CONTEMPORANUL, VII 98. 2. (La pl.) Numele popular al sărbătorii creștine celebrată la 24 iunie; drăgaică. II. Ființă fantastică, răufăcătoare. (Atestat în forma simziană) Toate stihiile năpădesc pe mine... dracii din tău, drăgaicele, simzienile, strigile. ALECSANDRI, T. 616. – Variante: simziánă, sîmzîiánă (C. PETRESCU, Î. II 210), sînzîiánă (SADOVEANU, O. VII 193) s. f.