Dicționare ale limbii române

2 intrări

34 definiții pentru striga

STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”).
STRÍGĂ, strigi, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc. 2. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata). 3. Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un strigăt; cap-de-mort (Acherontia atropos). – Lat. striga.
STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”).
STRÍGĂ, strigi, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc. 2. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata). 3. Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un strigăt; cap-de-mort (Acherontia atropos). – Lat. striga.
STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.
STRÍGĂ, strigi și strige, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară, închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc.; strigoaică. Crengile de rug se pun în cruci pe la portițe, pe la ferești... pe la grajdul în care se adăpostesc caii și vitele... altfel intră ielele și strigele. EMINESCU, N. 137. Noaptea... năpădesc pe mine... strigoii, moroii... simzienele, strigile, pănă și papaluga. ALECSANDRI, T. 616. 2. Fluture mare, cu pete albe pe spate, așezate astfel încît seamănă cu un cap de mort; zboară numai în amurg și, cînd este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un fel de strigăt (Acherontia atropos); cap-de-mort.
strigá (a ~) vb., ind. prez. 3 strígă
strígă s. f., g.-d. art. strígii; pl. strigi
strigá vb., ind. prez. 1 sg. strig, 3 sg. și pl. strígă; perf. s. 1 sg. strigái, 1 pl. strigárăm
strígă s. f., g.-d art. strígii; pl. strigi
STRIGÁ vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cât îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui. 6. v. exclama.
STRIGÁ vb. v. cere, chema, înscăuna, întrona, învesti, numi, pretinde, proclama, pune, reclama, revendica, unge.
STRÍGĂ s. 1. v. cap-de-mort. 2. (ORNIT.; Tyto alba guttata) (reg.) buhă-cu-cârpă, huhurez-de-casă.
STRÍGĂ s. v. lipitoare, păpăludă, strigoaică, strigoaie.
A striga ≠ a șopti
STRÍGA s. f. 1. vampir imaginat ca o femeie care chinuiește copiii, ia mana de la vaci etc. 2. pasăre răpitoare de noapte, galben-roșcată și cu pete brune, care se hrănește cu șoareci. 3. fluture cap-de-mort. (< fr. strige, lat. striga)
strigá (-g, -at), vb.1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație).
strígă (-gi), s. f.1. Cucuvea (Stris flamnea). – 2. Fluture (Acherontia atropos). – 3. Vrăjitoare, duh rău. – Mr. strigă. Lat. strῑga (Diez, Gramm., I, 21; Cihac, I, 266; Tiktin; REW 8308; cf. Cihac, II, 705; Pascu, I, 161; Philippide, II, 655), cf. alb. štrigë „vrăjitoare”; it. strega. – Der. strigoi, s. m. (apariție fantomatică); strigoaică (var. strigoaie), s. f. (sufletul unei femei moarte care se transformă în fantomă); strigoaie (var. stirigoaie, știrigoaie, steregoaie), s. f. (plantă, Veratrum album); strigoiaș, s. m. (fluture mic, Botys margaritalis). Din rom. trebuie să provină slov. štriga, štrigno, pol. strzyga, strzygonia (Candrea, Elemente, 409).
A STRIGÁ strig 1. intranz. 1) (despre oameni) A produce sunete puternice și stridente (de mânie, de groază sau de durere); a scoate strigăte; a țipa; a răcni. 2) A face gălăgie; a strica liniștea. 3) A vorbi pe un ton ridicat; a-și manifesta enervarea, nemulțumirea sau mânia prin vorbe răstite; a țipa; a răcni. 4) A rosti cu glas tare strigături (în timpul jocului). 5) (despre animale, păsări) A scoate sunete puternice caracteristice speciei; a răcni; a țipa. 2. tranz. 1) A spune cu glas tare. ~ un nume. 2) A chema să vină (rostind numele celui chemat). ~ pe nume. /<lat. strigare
STRÍGĂ ~gi f. 1) Fluture mare de noapte, care are pe spate pete albe, ce înfățișează un cap de mort; fluture cap-de-mort; fluturele morții. 2) Pasăre răpitoare de noapte, cu penaj cenușiu-ruginiu, cu pete albe și brune-întunecate, care se hrănește, mai ales, cu șoareci. 3) (în superstiții) Ființă imaginară despre care se crede că chinuie copii mici sau că ia mana de la vaci. /<lat. striga
strigà v. 1. a scoate strigăte: a striga ca în gura șarpelui; 2. a vorbi tare: nu striga așa; 3. a vesti cu glas tare: crainicul strigă pe uliți; 4. a chema tare: strigă-l pe nume. [Lat. *STRIGARE, (din STRIX, buhă: lit. a striga jalnic ca buhele].
strigă f. 1. buhă de culoare cenușie cu ochii portocalii, trăiește prin turnuri și ruine (Stryx flammea); 2. strigoaică: dracii din tău... strigile AL. [Lat. STRIGA, buhă și babă vrăjitoare, un fel de vampir femeiesc care se credea că suge noaptea sângele pruncilor].
strig și (nord) strîg, a -á v. intr. (d. strigă, adică „a țipa ca striga”). Scot strigăte, țip, răcnesc: a striga ca în gura șarpeluĭ. Vorbesc prea tare: nu striga așa. Mă răstesc: a strigat la el să tacă. V. tr. Chem cu glas tare: profesoru a strigat un elev la lecțiune. A striga catalogu, a face apelu nominal, a-i chema pe toți pe nume. Vestesc (anunț) cu glas tare: precupețu striga „vișine”.
1) strígă f., pl. i (ngr. striga, bufnită, și strigla, fărmăcătoare, d. lat. strĭga și strîga, fărmăcătoare, de unde și it. strega, alb. štrigá, nsl. štrĭga. V. striglă, strigoĭ). Est. Un fel de bufnită cenușie (strix flámmea). Un monstru din poveștĭ. Fig. Femeĭe răutăcioasă, striglă.
2) strígă f., pl. ĭ (vsl. strigŭ. V. strîjnic). L. V. Tunsoare.
striga vb. v. CERE. CHEMA. ÎNSCĂUNA. ÎNTRONA. ÎNVESTI. NUMI. PRETINDE. PROCLAMA. PUNE. RECLAMA. REVENDICA. UNGE.
STRIGA vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a țipa, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.) 6. a exclama. (Bravo!, a ~ el.)
STRI s. 1. (ENTOM.; Acherontia atropos) cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 2. (ORNIT.; Tyto alba guttata) (reg.) buhă-cu-cîrpă, huhurez-de-casă.
stri s. v. LIPITOARE. PĂPĂLUDĂ. STRIGOAICĂ. STRIGOAIE.
strígă, strigi, s. f. – (ornit.) Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată; se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba). Specie rară în Maramureș, semnalată exclusiv în localitățile de pe Valea Tisei (Ardelean, Bereș, 2000: 175). – Lat. striga „pasăre malefică” (Diez, Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).
DE PROFUNDIS (CLAMAVI AD TE, DOMINE) (lat.) din adâncul sufletului (strigat-am către Tine, Doamne) – Psalmii, 129. Se cântă, la catolici, în cadrul liturghiei morților. De profundis, strigăt de deznădejde, a căpătat o semnificație laică, fiind luat drept titlu al unor opere de către numeroși scriitori.
VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.
a striga Iorgu expr. (adol.) a vomita.
a-l striga pe Bebe / pe Iorgu expr. (adol.) a vomita.

striga definitie

striga dex

Intrare: strigă
strigă substantiv feminin
Intrare: striga
striga verb grupa I conjugarea I