Dicționare ale limbii române

15 definiții pentru strigător

STRIGĂTÓR, -OÁRE, strigători, -oare, adj., s. m. 1. Adj. Care strigă; fig. care se remarcă, iese în evidență (mai ales prin aspecte sau efecte negative); izbitor; evident. ◊ Expr. Strigător la cer, se spune despre ceva de o gravitate deosebită, care revoltă, indignează sau despre ceva care trebuie luat neapărat în seamă, care este evident. 2. S. m. (Înv. și pop.) Crainic, vestitor. – Striga + suf. -ător.
STRIGĂTÓR, -OÁRE, strigători, -oare, adj., s. m. 1. Adj. Care strigă; fig. care se remarcă, iese în evidență (mai ales prin aspecte sau efecte negative); izbitor; evident. ◊ Expr. Strigător la cer, se spune despre ceva de o gravitate deosebită, care revoltă, indignează sau despre ceva care trebuie luat neapărat în seamă, care este evident. 2. S. m. (Înv. și pop.) Crainic, vestitor. – Striga + suf. -ător.
STRIGĂTÓR1, strigători, s. m. (Învechit și arhaizant) Crainic, vestitor. Se duseră deci strigători și spre soare-apune și spre soare-răsare și vestiră pretutindeni hotărîrea împărătească. VISSARION, B. 19.
STRIGĂTÓR2, -OÁRE, strigători, -oare, adj. Care strigă; fig. care se face remarcat (mai ales prin aspecte negative); evident, izbitor. Umilirea națională nu mai era așa de strigătoare. IBRĂILEANU, SP. CR. 84. ◊ Expr. Strigător la cer = care se afirmă cu putere, care trebuie neapărat luat în seamă. Pășii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri, deopotrivă strigătoare la cer. HOGAȘ, M. N. 171. Dreptatea mea e strigătoare la cer. VLAHUȚĂ, O. A. III 7.
strigătór adj. m., s. m., pl. strigătóri; adj. f. sg. și pl. strigătoáre
strigătór adj. m., s. m., pl. strigătóri; f. sg. și pl. strigătoáre
STRIGĂTÓR adj. v. intens, izbitor, strident, tare, țipător, violent.
STRIGĂTÓR s. v. crainic, mesager, sol, trimis, vestitor.
STRIGĂTÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care strigă. 2) fig. Care se deosebește net (mai ales prin trăsături negative). ◊ ~ la cer a) care este extrem de revoltător; care trezește indignare; b) care se cere a fi luat neapărat în seamă. /a striga + suf. ~ător
STRIGĂTÓR2 ~i m. înv. Persoană care anunța cu voce tare unele știri; crainic; vestitor. /a striga + suf. ~ător
strigător a. 1. care strigă; 2. fig. care excită a se plânge tare: nedreptate strigătoare.
strigătór, -oáre adj. Care strigă. Fig. care-țĭ sparge urechile: o voce strigătoare. Care te face să strigi în gura mare cerînd dreptate: o nedreptate strigătoare la cer. Care-țĭ atrage atențiunea prea tare (fr. criard): o mitocană cu o rochie de o coloare strigătoare.
strigător adj. v. INTENS. IZBITOR. STRIDENT. TARE. ȚIPĂTOR. VIOLENT.
strigător s. v. CRAINIC. MESAGER. SOL. TRIMIS. VESTITOR.
strigător la cer expr. 1. revoltător, de o deosebită gravitate. 2. evident, vădit; imposibil de trecut cu vederea.

strigător definitie

strigător dex

Intrare: strigător (adj.)
strigător adjectiv
Intrare: strigător (s.m.)
strigător substantiv masculin