STRIDÉNȚĂ, (2) stridențe, s. f. 1. Însușirea de a fi strident. 2. Sunet, culoare, ton etc. strident. – Din fr. stridence.

STRIDÉNȚĂ, (2) stridențe, s. f. 1. Însușirea de a fi strident. 2. Sunet, culoare, ton etc. strident. – Din fr. stridence.

STRIDÉNȚĂ, stridențe, s. f. Însușire a ceea ce este strident; sunet strident. Glas fără stridențe. Stridența sirenelor.

stridénță s. f., g.-d. art. stridénței; (fenomene, manifestări) pl. stridénțe

stridénță s. f., g.-d. art. stridénței; (fenomene, manifestări) pl. stridénțe

STRIDÉNȚĂ s. 1. v. nepotrivire. 2. (fig.) violență. (~ culorilor.)

STRIDÉNȚĂ s.f. Însușirea a ceea ce este strident. ♦ Sunet, culoare, ton strident. [Cf. fr. stridence].

STRIDÉNȚĂ s. f. 1. însușirea a ceea ce este strident. 2. sunet, culoare, ton etc. strident. (< fr. stridence)

STRIDÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter strident. 2) la pl. Sunet sau culoare stridentă. /<fr. stridence

STRIDENȚĂ s. 1. dezacord, discordanță, discrepanță, disonanță, distonantă, neconcordanță, nepotrivire. (~ între elementele unui ansamblu.) 2. (fig.) violență. (~ culorilor.)