stricăciune definitie

12 definiții pentru stricăciune

STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă cauzată de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. – Strica + suf. -ăciune.
STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă produsă de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. – Strica + suf. -ăciune.
STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica (v. defectare, deteriorare); ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. Comandantul stătuse la îndoială dacă să-și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină. BART, S. M. 20. Dar pînă atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Domnitorul a trămis acolo ca ispravnic, spre a drege și a întări stricăciunea, împreună cu meșteri, pe... Dona Pepano. ODOBESCU, S. II 511. ♦ Vătămare. Mirele... s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. SADOVEANU, Z. C. 344. Îl doare capul! La cap e stricăciunea. DELAVRANCEA, O. II 57. 2. Depravare, corupție. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creștere. CĂLINESCU, E. O. II 77. Simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese in anii din urmă peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 22.
stricăciúne s. f., g.-d. art. stricăciúnii; pl. stricăciúni
stricăciúne s. f., g.-d. art. stricăciúnii; pl. stricăciúni
STRICĂCIÚNE s. 1. v. pagubă. 2. v. avarie. 3. v. corupție.
STRICĂCIÚNE s. v. hernie, lepră, vătămare.
STRICĂCIÚNE ~i f. 1) v. A STRICA și A SE STRICA. 2) Pierdere cauzată de stricarea unor bunuri materiale. 3) înv. Abatere de la moralitate; declasare; degenerare; corupție. [G.-D. stricăciunii] /a (se) strica + suf. ~ciune
stricăciune f. lucru stricat, pagubă.
stricăcĭúne f. Deteriorare, vătămare, pagubă: ciocnirea a făcut stricăcĭunĭ corăbiiĭ, ploaĭa a cauzat stricăcĭunĭ caselor. Corupțiune. V. avarie.
stricăciune s. v. HERNIE. LEPRĂ. VĂTĂMARE.
STRICĂCIUNE s. 1. daună, pagubă, pierdere, prejudiciu, (înv. și pop.) pricaz, (pop.) vătămare, (înv. și reg.) smintă, sminteală, (prin Ban.) ștetă, (înv.) scădere, stricare, stricătură, vătămătură. (~i provocate de incendiu.) 2. avarie, deteriorare. (~ suferită de un sistem tehnic.) 3. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

stricăciune dex

Intrare: stricăciune
stricăciune substantiv feminin