strănuta definitie

17 definiții pentru strănuta

STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. Că eu, măre, m-oi turci Dacă voi mi-ți dărui Cu cincizeci de iepe roaibe... Cu dungi negre pe spinare Strănute de cîte-o nare. MAT. FOLK. 731.
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămîni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. Un țap... scutura din cap și strănuta disperat. HOGAȘ, M. N. 201. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. 2. (Rar, despre cai) A forăi. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alții mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămînînd neclintiți. SADOVEANU, F. J. 539.
STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
strănút s. n., pl. strănúturi
strănutá (a ~) vb., ind. prez. 3 strănútă
strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. și pl. strănútă
STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)
strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).
A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc și cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni printr-o contracție involuntară a mușchilor expiratori. /<lat. sternutare
strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
strănutà v. a da un strănut. [Lat. STERNUTARE].
stănút, -ă adj. (dintr’o răd. stan- cu -ut din cornut). Est. Cu botu alb (vorbind de vite): o tretină stăruită pe bot (Btș.). – În sud strănut (după strănut 3), care ar veni d. sîrb. srnat, de coloarea căprioareĭ (GrS. 1937, 279).
3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.
2) strănút, -ă adj. V. stănut.
STRĂNUTA vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pîrșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)

strănuta dex

Intrare: strănuta
strănuta verb grupa I conjugarea I
Intrare: strănut (adj.)
strănut adj.