strănut definitie

28 definiții pentru strănut

STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Faptul de a strănuta; zgomot produs când cineva strănută. – Din strănuta (derivat regresiv).
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
STRĂNÚT1, strănuturi, s. n. Strănutat.
STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. Că eu, măre, m-oi turci Dacă voi mi-ți dărui Cu cincizeci de iepe roaibe... Cu dungi negre pe spinare Strănute de cîte-o nare. MAT. FOLK. 731.
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămîni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. Un țap... scutura din cap și strănuta disperat. HOGAȘ, M. N. 201. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. 2. (Rar, despre cai) A forăi. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alții mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămînînd neclintiți. SADOVEANU, F. J. 539.
STRĂNÚT1, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.
STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
strănút s. n., pl. strănúturi
strănutá (a ~) vb., ind. prez. 3 strănútă
strănút s. n., pl. strănúturi
strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. și pl. strănútă
STRĂNÚT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)
strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).
STRĂNÚT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt și brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta
A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc și cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni printr-o contracție involuntară a mușchilor expiratori. /<lat. sternutare
strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].
strănutà v. a da un strănut. [Lat. STERNUTARE].
stănút, -ă adj. (dintr’o răd. stan- cu -ut din cornut). Est. Cu botu alb (vorbind de vite): o tretină stăruită pe bot (Btș.). – În sud strănut (după strănut 3), care ar veni d. sîrb. srnat, de coloarea căprioareĭ (GrS. 1937, 279).
1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.
3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.
2) strănút, -ă adj. V. stănut.
STRĂNUT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
STRĂNUTA vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pîrșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)

strănut dex

Intrare: strănut (s.n.)
strănut s.n. substantiv neutru
Intrare: strănuta
strănuta verb grupa I conjugarea I
Intrare: strănut (adj.)
strănut adj.