strămurare definitie

2 intrări

17 definiții pentru strămurare

STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦ P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [Var.: (reg.) stremuráre s. f.] – Lat. *stimularia (< stimulus).
STREMURÁRE s. f. v. strămurare.
STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦ P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [Var.: (reg.) stremuráre s. f.] – Lat. *stimularia (< stimulus).
STREMURÁRE s. f. v. strămurare.
STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Învechit și popular) Băț ascuțit sau prăjină cu vîrf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers. Unii scoteau vitele cu strămurările din săivane, iar alții veneau asupra neguțătorilor cu săbiile. SADOVEANU, F. J. 444. ♦ Nuia lungă, vargă. Iar de-i trece prin luncușoară Și-i tăie o strămurare, A fi pentru a dumitale soțioară. SEVASTOS, N. 156. Ei că mi-or tăia Resteie, Bulfeie, Dalbe strămurări, Pari pentru căldări. TEODORESCU, P. P. 454. – Variantă: stremuráre (GHICA, S. XVI, ALECSANDRI, S. 66) s. f.
STREMURÁRE s. f. v. strămurare.
strămuráre (pop.) s. f., g.-d. art. strămurắrii; pl. strămurắri
strămurá vb., ind. prez. 1 sg. strămur, 3 sg. și pl. strămură
strămuráre s. f., g.-d. art. strămurării; pl. strămurări
STRĂMURÁRE s. v. imbold, impuls, îndemn, joardă, jordie, nuia, pornire, stimul, stimulent, vargă.
STRĂMURÁRE s. (pop.) strămurariță, (reg.) bold, (Ban.) țepușă, (înv.) strămur. (Cu ~ se îmboldesc vitele la mers.)
strămuráre (-ắri), s. f. – Băț lung și ascuțit, prăjină cu vîrf de fier. – Var. strămur(ariță), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămulari. Lat. *stimulāria, de la stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var. strămur pare să reprezinte lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că strămur ar putea fi calc latinizant al lui stimulus. Alb. strumullar provine din rom. (Capidan, Dacor., VII, 152). – Der. strămura, vb. (a înțepa, a excita; Bucov., a amenința).
STRĂMURÁRE ~ări f. înv. pop. Băț ascuțit la vârf cu care se împung animalele, când sunt îndemnate la mers. /<lat. stimularia
strămurá, strắmur, vb. I (înv.) 1. a înțepa cu strămurarea (v.). 2. (fig.) a ațâța.
strămuráre f., pl. ărĭ (din *stămurare lat. stimulare, a stimula). Rar. Nuĭa de împuns vitele ca să meargă, coadă de bicĭ: am împnns ca cu strămurarea (Sadov. VR. 1924, I, 8), s’a fudulit de nu-ĭ maĭ ajungĭ la nas nicĭ cu strămurarea (saŭ cu prăjina). – Și streminare (Cod. Vor.), stremănare, strămuráriță (CL. 1920, 521. Munt.), stremuráliță pl. e și stremurar, n., pl. e.
STRĂMURARE s. (pop.) strămurariță, (reg.) bold, (Ban.) țepușă, (înv.) strămur. (Cu ~ se îmboldesc vitele la mers.)
strămurare s. v. IMBOLD. IMPULS. ÎNDEMN. JOARDĂ. JORDIE. NUIA. PORNIRE. STIMUL. STIMULENT. VARGĂ.

strămurare dex

Intrare: strămurare
strămurare substantiv feminin
stremurare
Intrare: strămura
strămura verb grupa I conjugarea I