strălucit definitie

2 intrări

23 definiții pentru strălucit

STRĂLUCÍ, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, a răspândi, a emite, a reflecta o lumină vie. ♦ A scânteia, a sclipi. ♦ P. anal. A părea că răspândește lumină datorită albeții, curățeniei. 2. Fig. (Despre oameni) A se remarca, a se distinge în mod deosebit, a face o puternică impresie (prin calitățile sale). – Pref. stră- + luci.
STRĂLUCÍT, -Ă, străluciți, -te, adj. 1. Care strălucește; strălucitor, lucitor, sclipitor. 2. Fig. (Despre oameni) Distins, remarcabil prin însușirile spirituale. ♦ (Despre abstracte) Plin de glorie, de onoare; glorios. ♦ Fastuos, bogat, splendid. – V. străluci.
STRĂLUCÍ, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, a răspândi, a emite, a reflecta o lumină vie. ♦ A scânteia, a sclipi. ♦ P. anal. A părea că răspândește lumină datorită albeții, curățeniei. 2. Fig. (Despre oameni) A se remarca, a se distinge în mod deosebit, a face o puternică impresie (prin calitățile sale). – Stră + luci.
STRĂLUCÍT, -Ă, străluciți, -te, adj. 1. Care strălucește; strălucitor, lucitor, sclipitor. 2. Fig. (Despre oameni) Distins, remarcabil prin însușirile spirituale. ♦ (Despre abstracte) Plin de glorie, de onoare; glorios. ♦ Fastuos, bogat, splendid. – V. străluci.
STRĂLUCÍ, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, cu o lumină vie, a răspîndi lumină, a lumina. Deasupra, strălucesc miile de stele. BOGZA, A. Î. 64. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dizmiardă oceanul de ninsoare. ALECSANDRI, P. A. 112. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. 2. A reflecta lumină, a sclipi din cauza luminii, a scînteia, a sticli. Vîrfurile colinelor strălucesc în lumina vie a soarelui. BOGZA, C. O. 237. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc subt rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Troiene mari acopăr cîmpiile... gîrla înghețată bocnă strălucește în curmezișul șesului. VLAHUȚĂ, O. A. II 89. Făt-Frumos, – zise fata – și două lacrimi mari străluciră în ochii ei – nu te duce încă. EMINESCU, N. 9. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) Cătănuț cînd auzea, La Gruia se repezea, Paloșul își strălucea, Printr-însul îl petrecea. TEODORESCU, P. P. 632. 3. Fig. (Despre persoane) A se face remarcat (prin calități sau fapte excepționale). Din viața pieritoare, trecînd în altă lume, În viața fără moarte mă duc să strălucesc. MACEDONSKI, O. I 52. Din orice parte ai privi... nu-i poți găsi decît puncte slabe: nu strălucește nici prin mijloacele sale intelectuale, nici prin cunoștințe. BOLINTINEANU, O. 251. ◊ Refl. De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere pe viteazul Radu din Calomfirești, pe care îl văzurăm... strălucindu-se în războiul cu tătarii. BĂLCESCU, O. II 83. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie... Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit! ALEXANDRESCU, M. 16. – Prez. ind. pers. 3 și: (învechit) strălúce (EMINESCU, O. I 167, ALECSANDRI, P. III 200).
STRĂLUCÍT, -Ă, străluciți, -te, adj. 1. Care strălucește; strălucitor, lucios, sclipitor. Era o lună frumoasă pe cer senin și o lumină strălucită, de se vedeau lămurit, ca ziua, pădurile de pe dealurile dimprejur. SADOVEANU, O. I 400. Ce pulberi strălucite prin ceruri se întind. MACEDONSKI, O. I 116. Neguri albe, strălucite, Naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază. ALEXANDRESCU, M. 22. 2. (Despre oameni) Distins, remarcabil. A fost elev strălucit și a luat diploma cu distincție. REBREANU, R. I 95. Făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăț au fost poftiți cei mai străluciți oaspeți. CREANGĂ, P. 231. Mihai îi trimise... doi soli, pe banul Mihalcea și pe logofătul Stoica, cei mai străluciți dintre sfetnicii lui. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ Plin de strălucire; glorios. Tu nu trebuie să te gîndești la iubire înainte de a-ți face o carieră strălucită. CĂLINESCU, E. O. I 125. Au trecut timpii acei, timpi de fapte strălucite. ALEXANDRESCU, M. 16. ♦ Fastuos, bogat, splendid. După acestea... au făcut împăratul... o nuntă strălucită. SBIERA, P. 129. Din vreme în vreme da baluri strălucite. NEGRUZZI, S. I 86.
strălucí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. strălucésc, imperf. 3 sg. străluceá; conj. prez. 3 să străluceáscă
strălucí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. strălucésc, imperf. 3 sg. străluceá; conj. prez. 3 sg. și pl. străluceáscă
STRĂLUCÍ vb. 1. v. lumina. 2. a lumina, (reg.) a răza, a zări. (Soarele ~.) 3. a bate, a luci, a lumina. (Luna ~ peste ramuri.) 4. v. sclipi. 5. v. luci. 6. a luci, a scânteia, a sclipi, a sticli, (rar) a strălumina. (Albe coifuri ~.) 7. a licări, a luci, a scăpăra, a scânteia, a sclipi, a sticli. (Ochii îi ~.) 8. (livr.) a bria, a eclata. (O persoană care ~ într-un anumit domeniu.)
STRĂLUCÍ vb. v. fulgera.
STRĂLUCÍT adj. 1. v. sclipitor. 2. v. fastuos. 3. v. falnic. 4. v. vitejesc. 5. strălucitor, (livr.) briant, eclatant, (fig.) răsunător. (Un discurs ~; un succes ~.)
STRĂLUCÍT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.
strălucí (-césc, -ít), vb. – A luci puternic, a sclipi, a scînteia. De la luci, cu pref. stră- (Pușcariu 988) sau dintr-un der. lat. de la lūcēre (*tralūcῑre, după Candrea-Dens., 1011; cf. REW 5136), cf. bell. straluce, rovign. stralusir, engad. stral’üzir, calabr. straluciri. – Der. străluc, s. m. (insectă, Cerambyx moschatus), deverbal; strălucit, adj. (ilustru, splendid); strălucitor, adj. (splendid, lucitor).
A STRĂLÚCI ~ésc intranz. 1) (despre aștri și despre alte surse de lumină) A luci foarte puternic; a răspândi o lumină vie. 2) (despre lucruri) A reflecta o lumină puternică (venită de la alte corpuri). Podgoriile strălucesc la soare. 3) (despre lucruri) A părea că luminează (din cauza curățeniei); a sclipi; a luci. 4) fig. (despre oameni) A produce impresie deosebită (prin calități sau fapte excepționale). /stră- + a luci
STRĂLUCÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A STRĂLUCI. 2) fig. Care se impune prin calitățile sale; excepțional; excelent. Operetă ~tă. 3) și adverbial Care trezește încântare, admirație; încântător; admirabil. A răspuns ~. /v. a străluci
strălucì v. 1. a luci foarte tare; 2. fig. a se distinge. [Lat. *EXTRALUCIRE].
strălucit a. fig. ilustru.
strălucésc v. intr. (d. stră- și lucesc). Lucesc, lucesc foarte tare (soarele, luna, stelele, diamantele, picăturile, ochiĭ). Fig. Îs foarte curat: casa strălucea de curățenie. Mă ilustrez, mă disting: a străluci pin vitejie. A străluci pin absență (iron.), a lipsi de unde trebuĭa să fii prezent. A străluci de bucurie, a fi foarte vesel.
strălucít, -ă adj. Ilustru, distins: un strălucit general. Mare, răsunător: o strălucită victorie. Adv. A reuși strălucit.
străluci vb. v. FULGERA.
STRĂLUCI vb. 1. a lumina, a scînteia, a sclipi. (Candelabre ~ în salon.) 2. a lumina, (reg.) a răza, a zări. (Soarele ~.) 3. a bate, a luci, a lumina. (Luna ~ peste ramuri.) 4. a sclipi, (fig.) a arde. (Stelele ~.) 5. a luci. (Un metal care ~.) 6. a luci, a scînteia, a sclipi, a sticli, (rar) a strălumina. (Albe coifuri ~.) 7. a licări, a luci, a scăpăra, a scînteia, a sclipi, a sticli. (Ochii îi ~.) 8.* (livr.) a bria, a eclata. (O persoană care ~ într-un anumit domeniu.)
strălucit adj. v. CELEBRU. FAIMOS. ILUSTRU. MARE. RENUMIT. REPUTAT. VESTIT.
STRĂLUCIT adj. 1. lucios, lucitor, scînteietor, sclipitor, strălucitor, (rar) luciu, (înv. și reg.) strălucios. (Un diamant ~.) 2. bogat, fastuos, grandios, luxos, mare, pompos, somptuos, splendid, strălucitor, (livr.) magnific, (fig.) sclipitor. (Un alai ~; o nuntă ~.) 3. falnic, glorios, (înv.) fălos. (Un viitor ~.) 4. eroic, glorios, vitejesc, (pop.) voinicesc. (O faptă de arme ~.) 5.* strălucitor, (livr.) briant, eclatant, (fig.) răsunător. (Un discurs ~; un succes ~.)

strălucit dex

Intrare: străluci
străluci verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: strălucit
strălucit adjectiv