străin definitie

26 definiții pentru străin

STRĂÍN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nicio legătură, nicio contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) streín, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.
STREÍN, -Ă adj., s. m. și f. v. străin.
STRĂÍN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) streín, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.
STREÍN, -Ă adj., s. m. și f. v. străin.
STRĂÍN1, -Ă, străini, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care face parte din populația altei țări decît aceea în care se află sau trăiește sau care este originar din altă regiune sau localitate decît aceea în care se află. Ce ți-am zis eu? – Că sînt străin. – Străin de Suceava. DELAVRANCEA, O. II 180. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Sărmane omule, rău drum ai apucat. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. În acel echipagiu, dinapoi, era... un june brunet, care de pe barbetă și musteți se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Expr. A mînca pîine străină = a trăi departe de ai săi. Mi-i destul de a trăi depărtat de patria mea, îs sătul de a mînca pîne străină. KOGĂLNICEANU, S. 128. ◊ (Urmat de determinări locale) Sărmani cu suflet ars de dor, De tihna stării la un loc, De cerul lor senin și sfînt, De țara lor, de-al lor pămînt, Străini in lumea tutulor, Trăiesc bătuți, în calea lor, de nenoroc. NECULUȚĂ, Ț. D. 63. Foaie verde bob năut, Drumul de cine-i bătut? De-o fată străină-n țeară Ca și-un cuc de primăvară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Despre țări, locuri) Altul decît cel de baștină al cuiva. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă Că moare-n țeară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. ♦ Ministerul Afacerilor Străine = Ministerul Afacerilor Externe. (La tratativele internaționale) Partea străină = fiecare dintre țările sau delegațiile prezente la o conferință internațională, considerată din punctul de vedere subiectiv al celorlalte. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decît cel al vorbitorului. Vorbeau ca apa limbi străine. SADOVEANU, O. I 497. Ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiți ca dînșii. Ce-ai zice tu, Gheorghi, dacă te-aș povățui în limba nemțească? ALECSANDRI, T. I 265. 2. Care nu se află în relații apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva, care este sau se simte stingher, izolat între alții. Se simțea între ele mai străină ca în ziua întîi cînd a venit aici în slujbă. AGÎRBICEANU, S. P. 43. De mi-ai da tot bunul lumii, Niciodată n-am să-i spun Că-i orfan, și niciodată N-o să știe că-i străin, Că e moartă mă-sa biata, Și că eu de milă-l țin. COȘBUC, P. II 271. ♦ Înstrăinat, depărtat de..., părăsit. Și p-aici s-ațin, Calea că mi-ți țin Patruzeci și cinci, Cincizeci fără cinci De voinici levinți Străini de părinți De cînd ereau mici. TEODORESCU, P. P. 491. ♦ Care este depărtat sufletește (de cineva sau de ceva). Lui Petrea i se părea că oamenii ăștia trăiesc într-o lume străină, o lume care nu-și deschide spre el nici o portiță. V. ROM. iulie 1953, 116. Adeseori, cînd treci În cale-mi, draga mea, Din nopți adînci și reci Rasare-a jelei stea. Și cît îmi pare rău, Străină cînd te-arăți, Că parcă nu-s tot eu, Acel din alte dăți. PĂUN-PINCIO, P. 54. 3. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. Am cetit [versurile] ca pe ceva străin, le-am simțit totuși substanța proprie, în adîncimea trecutului și a tinereții. SADOVEANU, E. 5. Chestiunile materiale îmi sînt cu totul străine și indiferente. REBREANU, I. 87. Păcat că își pierdea prea multă vreme citind cărți cu totul străine de carieră. BART, E. 119. Niciodată nu le-a trecut prin minte că în afară de a fi scriitori, sîntem și noi cetățeni, și că prin urmare, nimic din ce e comun durerilor și bucuriilor celorlalți, nu poate să ne fie străin. ANGHEL, PR. 186. 4. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. După ce în luna lui iunie și-au clocit ouăle lor cenușii în cuiburi străine sau în scorburi de copaci se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Fig. Vorbise iar cu acea voce străină. DUMITRIU, N. 32. C-un glas străin care parcă venea din adîncimile pămîntului îmi zise... GANE, N. III 177. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care e departe de ceva. Nimic din spurcarea de acum un ceas... nu-i mai atinge și le e străină. C. PETRESCU, C. V. 251. L-ar fi dorit să vorbească, să vorbească, să spună tot ce știe... Și el tace, cu totul străin. SAHIA, N. 74. Zîmbeam copilăros, Voios și generos, Străin de răutate. MACEDONSKI, O. I 122. 5. Care e de altă natură, are alte particularități decît mediul în care se află. Corpurile străine dintr-un lichid. 6. Neobișnuit, straniu, ciudat. Apa se făcuse ca de argint. Lucie și metalică. Lumina nu pătrundea în adîncul ei. Iar lumina însăși era ștearsă și săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse. DUMITRIU, P. F. 12. Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sînt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. – Variantă: streín, -ă (C. PETRESCU, C. V. 360, ISPIRESCU, L. 368, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110) adj.
STRĂÍN2, -Ă, străini, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține (ca origine, ca cetățenie) altei țări decît aceea în care se află; persoană care este din alt loc decît acela în care se află sau în care trăiește și care este necunoscută celor dimprejur. Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. SADOVEANU, O. VII 324. Străinii de toate semințiile veneau de obicei aci călăuziți de agenții birourilor maritime. BART, E. 361. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. Drumurile de fier au să îmbogățească pe străinii care le-or face, iar nu pe noi. ALECSANDRI, T. I 361. ♦ Persoană aparținînd unei naționalități care formează, în cadrul unui stat burghez, o minoritate națională. 2. Persoană care nu se află în relații apropiate, de rudenie sau de prietenie (cu cineva). A vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. Dragostea ce-i arătau toți ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Cum n-oi plînge, dacă de trii ani de zile mă găsesc printre străini. ALECSANDRI, T. I 188. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. Mămucă, nu vreau să mă duc în străini... nu vreau să plec de lîngă tine. VLAHUȚĂ, O. A. II 47. Flăcăul aceala, din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă, și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierți? Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini. EMINESCU, O. I 127. 3. Persoană care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu acestea. Accesul străinilor este interzis. – Variantă: streín, -ă (CREANGĂ, A. 24) s. m. și f.
STREÍN1, -Ă adj. v. străin1.
STREÍN2, -Ă s. m. și f. v. străin2.
străín adj. m., s. m., pl. străíni; adj. f., s. f. străínă, pl. străíne
străín adj. m., s. m., pl. străíni; f. sg. străínă, pl. străíne
STRĂÍN adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
STRĂÍN adj., s. 1. adj., s. pripășit, venetic, (înv.) nemernic. (Om ~ prin acel loc.) 2. s. venetic, (prin Ban.) avenitură, (înv.) curbet, venitură. (Un ~ pripășit undeva.) 3. adj., s. pribeag, (înv.) nemernic, venit, (slavonism înv.) proidit. (E ~ pe la noi.) 4. adj., s. (înv.) varvar. (E ~ de aceste locuri.) 5. adj. v. înstrăinat. 6. adj. v. stingher. 7. adj. v. necunoscut. 8. adj. extern. (Probleme ~ preocupărilor noastre.)
Străin ≠ autohton, indigen, neaoș
străín (-nă), adj.1. Venetic, din altă parte. – 2. Necunoscut. – 3. Care nu este familiar. – 4. Al altuia, diferit. – Var. înv. strein, stri(i)n și der. Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, Ital., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn”. Deși nu știm să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui i (extraneus › *extrainu), ca în rubeus › roib, habeat › aibă etc. În fine, probă irefutabilă că avem de a face cu un element moștenit este prezența der. astrina „a înstrăina” cu forma rotacizată astriirat în sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a lat. extraneus; dar cele care s-au arătat pînă acum nu par sigure (lat. exterraneus, Crețu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și R. critică, V, 134; lat. *extralienus, Pușcariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninŭ „pelegrin” (Weigand, Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici, Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranŭ „regiune” (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte împrumuturi, cf. strană. Der. (în)străina (var. înv. astrina), vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate); înstrăinător, adj. (care înstrăinează); străinătate, s. f. (țară care nu este patria); înstrăinătate, s. f. (înv., exil, surghiun); străinește, adv. (ca străinii); străinism, s. n. (xenofilie; cuvînt străin).
STRĂÍN ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care ține de altă țară; propriu altei țări. Turiști ~i. 2) Care este originar din altă parte. Om ~.Prin ~i printre oameni necunoscuți; departe de casă, de patrie. 3) Care este proprietatea altora; care nu aparține vorbitorului. Lucruri ~e. 4) (despre persoane) Care nu se află în relații de rudenie; care nu este înrudit; care este membru al altei familii. Copil ~. 5) Care împărtășește concepții contrare celor unanim acceptate; care este adeptul unei viziuni de altă natură. 6) și adverbial Care este despărțit de mediul din jur; separat; izolat. 7) Care este diferit (ca natură) de mediul în care se află. Corp ~. 8) Care nu se leagă (de ceva); care este departe (de ceva). ~ de aceste preocupări. /<lat. extraneus
străin a. 1. care e de altă națiune sau din altă țară: obiceiuri străine; 2. ce nu e al său: avere străină. [Redus din strănin – slav. STRANĬNŬ]. ║ m. om din altă țară: au venit mulți străini.
străín, -ă s. și adj. (vsl. stranĭnŭ, bg. stranen, străin). Din alt loc (țară, județ, oraș) saŭ din altă societate (popor, familie): un străin, o țară străină, o vorbă străină. Al altuĭa: a pune mîna pe o avere străină. – În vest strein. V. rom. striin (În Ps. S. și Cod. Vor. striiru). Azĭ în Serbia, Ban. Olt. Trans. strin.
streín V. străin.
străin adj. v. BIZAR. CIUDAT. CURIOS. EXCENTRIC. EXTRAVAGANT. FANTASMAGORIC. FANTEZIST. INEXPLICABIL. INSOLIT. NĂSTRUȘNIC. NEOBIȘNUIT. ORIGINAL. PARADOXAL. SINGULAR. STRANIU.
STRĂIN adj., s. 1. adj., s. pripășit, venetic, (înv.) nemernic. (Om ~ prin acel loc.) 2. s. venetic, (prin Ban.) avenitură, (înv.) curbet, venitură. (Un ~ pripășit undeva.) 3. adj., s. pribeag, (înv.) nemernic, venit, (slavonism înv.) proidit. (E ~ pe la noi.) 4. adj., s. (înv.) varvar. (E ~ de aceste locuri.) 5. adj. înstrăinat, (fig.) dezrădăcinat. (~ printre ai săi.) 6. adj. izolat, stingher. (Se simțea ~ în sala de bal.) 7. adj. necunoscut. (Astăzi mi-ești complet ~.) 8. adj. extern. (Probleme ~ preocupărilor noastre.)
STRĂIN. Subst. Străin, persoană străină, (om) necunoscut; nou venit; nou sosit. Musafir, oaspete, invitat. Intrus, venetic (adesea peior.); emigrant, emigraț, imigrant, refugiat, expatriat, exilat, deportat, fugar, băjenar, pribeag, surghiunit, surghiun (înv.). Lume străină, străinime; țară străină, străinătate. Cosmopolitism. Xenomanie, xenofilie. Xenofobie. Cosmopolit. Xenoman, xenofil. Xenofob. Adj. Străin, străinel (dim., pop.), străinior, străinuc (rar), necunoscut de origine străină, de peste mări. Emigrant, emigrat, imigrant, refugiat, expatriat, exilat, deportat, fugar, fugit, pribeag, pribegitor (rar), relegat (înv.). surghiunit. Vb. A fi străin, a se simți străin, a trăi printre străini, a mînca pîine străină, a fi departe de ai săi, a trăi în pribegie, a pribegi. A părăsi locurile natale, a se înstrăina, a emigra, a se refugia, a se expatria, a (se) exila, a se băjeni, a se băjenări (înv.). A deporta, a exila, a expulza, a expatria, a relega (înv.), a surghiuni. Adv. Prin (printre, în) străini; prin (în) străinime; peste hotare; de peste hotare; din străinătate, din țări străine. V. călătorie, locuitor, pedeapsă, plecare, singurătate, vizită.
HOMO SUM: HUMANI NIL A ME ALIENUM PUTO (lat.) sunt om: nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin – Terențiu, „Heauton timorumenos”, act. I, scena 1, 25. Vers devenit expresie a sentimentului de solidaritate umană.
LEGIUNEA STRĂINĂ, formațiune militară franceză ai cărei membri sunt recrutați voluntar, în urma unei selecții dure, în cea mai mare parte, dintre străini. Creată de Ludovic Filip printr-un decret, în 1831, în Algeria (Sidi bel Abbès). A participat mai ales la acțiuni de peste mări (Mexic, Indochina, Africa de Nord, precum și în cele două războaie mondiale). În 1962, după proclamarea independenței Algeriei, și-a mutat sediul în Franța, fiind redimensionată și restructurată.
Străin v. Strein 2.
a prinde posturi străine expr. a vorbi aiurea, a trăncăni fără noimă.
STRĂIN băltăreț, străinar, străinez.

străin dex

Intrare: străin (adj.)
străin adjectiv
strein adjectiv
Intrare: Străin
Străin
Intrare: străin (s.m.)
străin substantiv masculin
strein substantiv masculin