STIGMÁT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva;
spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦
Spec. (
Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie.
2. (La
pl.) Semne ale suferinței fizice, corespunzătoare rănilor lui Hristos răstignit, apărute în urma extazului la unii sfinți și credincioși.
3. (
Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul.
4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din
fr. stigmate, lat. stigma, -atis. STIGMÁT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva;
spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦
Spec. (
Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie.
2. (
Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul.
3. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din
fr. stigmate, lat. stigma, -atis.
STIGMÁT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă rușinoasă, semn dezonorant.
Stigmatul viciului. ▭
Și scrii vers după vers... Și nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe fața ta înseamnă tăcutele-i stigmate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦
Fig. Semn distinctiv, caracteristic; simbol.
Fiecare neam, avînd o evoluție proprie ș-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu și cuprinde în el viața latentă a generațiilor căzute. SADOVEANU, E. 159.
Ai gură de odaliscă și, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poți sfîrși întotdeauna ce-ai hotărît, cuminte și cu sînge rece, între patru pereți ai camerei. C. PETRESCU, Î. I 13.
Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat și mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei și-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎRCEANU, B. 88.
2. Marcă, ștampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenților.
Este-o crudă profanare Să uiți că mumă ți-e femeia... Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat. MACEDONSKI, O. I 81.
Ucigător sălbatic de gingașe femei, În veci să porți stigmatul ce-nfiară (= înfierează)
pe mișei! ALECSANDRI, T. II 186. ◊
Fig. Minciuna și infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roșu sfîrîit în carne. C. PETRESCU, O. P. I 106. ♦ (Glumeț) Pată de murdărie.
Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cei mai mulți cu obrazurile și cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ș-a nucilor, stigmatele acestea erau firești și nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cît lipsa de garduri la livezile din apropiere. SADOVEANU, Z. C. 133.
3. (
Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreție lipicioasă, care primește polenul.
4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului insectelor. –
Pl. și: (învechit)
stigmaturi (ALECSANDRI, P. III 134). – Variantă:
stigmátă (MACEDONSKI, O. I 111)
s. f. STIGMÁTĂ s. f. v. stigmat. stigmát s. n.,
pl. stigmáte stigmát s. n., pl. stigmáte STIGMÁT s. (fig.) pecete. (~ul rușinii.) STIGMÁT s. v. cicatrice, semn, urmă. STIGMÁT s.n. 1. Urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. ♦ (
Fig.) Urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. ♦ Urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii etc.
2. (
Bot.) Partea superioară a stilului, pe care se depune polenul; stigmă.
3. Fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., situate pe părțile laterale ale corpului; stigmă. [Pl.
-te, -turi. / < fr.
stigmate, cf. lat., gr.
stigma].
STIGMÁT s. n. 1. urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. 2. urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii, delincvenții etc. ◊ (
fig.) urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. 3. (bot.) partea terminală a stilului (IV), pe care se depune polenul; stigmă. 4. fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., pe părțile laterale ale corpului; stigmă. (< fr.
stigmate, lat.
stigma)
STIGMÁT1 ~e n. 1) Semn distinctiv imprimat cu un fier roșu pe corpul sclavilor sau al delincvenților. 2) Semn dezonorant; pată rușinoasă. /<lat. stigma, ~atis, ngr. stigma, ~atos, fr. stigmate STIGMÁT2 ~e n. 1) bot. Extremitate superioară a pistilului, unde se reține și germinează polenul. 2) zool. Orificiu din regiunea laterală a corpului unor insecte, prin care aerul pătrunde în trahee. /<lat. stigma, ~atis, ngr. stigma, fr. stigmate stigmat n. semn de infamie, urmă rușinoasă și funestă:
în veci să porți stigmatul ce ’nfioară pe mișei AL. ║
1. Bot. partea superioară a pistilului;
2. Zool. pl. organe exterioare de respirațiune la insecte.
*stigmát n., pl.
e (fr.
stigmate, d. vgr.
stigma, stigmatos. V.
astigmat. Cp. cu
stomat). Semn, cicatrice:
stigmate de vărsat. Stampilă aplicată pe pelea criminalilor.
Fig. Semn, urmă rușinoasă:
stigmatu vițiuluĭ se vedea pe fața luĭ. Bot. Partea de sus a pistiluluĭ.
Zool. Orificiŭ respiratoriŭ la animalele articulate.
STIGMAT s. (fig.) pecete. (~ rușinii.) stigmat s. v. CICATRICE. SEMN. URMĂ.