stibiu definitie

12 definiții pentru stibiu

STÍBIU s. n. (Chim.) Antimoniu. – Din lat. stibium.
STÍBIU s. n. (Chim.) Antimoniu. – Din lat. stibium.
STÍBIU s. n. Antimoniu.
stíbiu [biu pron. biu] s. n., art. stíbiul; simb. Sb
stíbiu s. n. [-biu pron. -biu], art. stíbiul; simb. Sb
STÍBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sârmea, surmă.
STÍBIU s.n. Antimoniu. [Pron. -biu. / < lat. stibium].
STÍBIU s. n. antimoniu. (< lat. stibium)
STÍBIU n. Metaloid alb-argintiu, întrebuințat pentru realizarea unor aliaje în poligrafie, în industria cauciucului și în tehnică; antimoniu. /<lat. stibium
stibiu n alt nume dat antimoniului.
*stíbiŭ n. (lat. stibium, vgr. stibi, oxid negru de stibiŭ, cu care se înegreaŭ sprincenele). Chim. Un metal trivalent solid lucitor albăstruĭ care se găsește în natură supt formă de stibină, iar în Algeria ca oxid cristalizat. Se sparge ușor și se pulverizează. Are o densitate de 6,715, o greutate atomică de 119,6, se topește la 450 de grade și se volatilizează la roș viŭ. Literele de tipar aŭ 80 % plumb și 20 % stibiu. Pliniŭ vorbește de el; călugăru Valentin, la sfîrșitu sec. 16, l-a izolat. Se numește și antimoniŭ și sarea pisiciĭ. V. antimoniŭ.
STIBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sîrmea, surmă.

stibiu dex

Intrare: stibiu
Sb simbol
stibiu substantiv neutru (numai) singular
  • pronunție: -bĭu