stemă definitie

13 definiții pentru stemă

STÉMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș, al unei dinastii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. ◊ Expr. A fi cu stemă-n frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai deosebit, mai grozav decât alții. 3. (Înv.) Piatră prețioasă. 4. Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. – Din ngr. stémma.
STÉMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș, al unei dinastii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. ◊ Expr. A fi cu stemă-n frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai deosebit, mai grozav decât alții. 3. (Înv.) Piatră prețioasă. 4. Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. – Din ngr. stémma.
STÉMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steámă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.
stémă s. f., g.-d. art. stémei; pl. stéme
stémă s. f., g.-d. art. stémei; pl. stéme
STÉMĂ s. armoarii (pl.), blazon, emblemă, (înv.) armături (pl.), herb, marcă, pavază, scut. (~ unei case princiare.)
STÉMĂ s. v. nestemată, piatră prețioasă, piatră rară, piatră scumpă.
stémă (-me), s. f.1. (Înv.) Coroană. – 2. Blazon, scut. – 3. Giuvaier. Mgr. στέμμα (Roesler 576; Murnu 52; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. stema. Sensul 3 este impropriu, datorat unei confuzii cu nestimată. – Der. înstemat, adj. (încornorat), înv.
STÉMĂ ~e f. 1) Semn simbolic al unei țări sau al unui oraș (zugrăvit pe drapel, monede, ștampile etc.); herb; blazon. 2) Marcă de noblețe a unei familii sau dinastii; blazon; herb. 3) înv. Podoabă pe care o purtau femeile pe cap; diademă. ◊ A fi cu ~-n frunte a se crede mai deosebit decât ceilalți. 4) înv. Piatră prețioasă. /<ngr. stémma, lat., fr. stemma,sl. stemas
stemă f. 1. piatră scumpă: bouri ’nalți cu steme’n frunte EM.; 2. diademă: și-ți pun pe frunte o stemă și la picioare un tron AL.; 3. fig. odor: copilul era stema casei POP.; 4. armării, blazon. [Gr. bizantin STÉMMA, coroană (v. stimă și nestemată)].
*stémă f., pl. e (vgr. și ngr. stémma, cunună cu panglicĭ albe. V. stimă 1). Coronă, diademă. Herb, blazon, marcă.
STE s. armoarii (pl.), blazon, emblemă, (înv.) armături (pl.), herb, marcă, pavază, scut. (~ unei case princiare.)
ste s. v. NESTEMATĂ. PIATRĂ PREȚIOASĂ. PIATRĂ RARĂ. PIATRĂ SCUMPĂ.

stemă dex

Intrare: stemă
stemă substantiv feminin