STATÚRĂ, (rar) staturi, s. f. 1. (Precedat de prep. «de» și însoțiț de determinări) Înălțime a corpului; stat. E un om de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie. BOGZA, Ț. 33. Du-te după dînsul, Căci el e frumos La căutătură... Nalt e de statură. COȘBUC, P. II 145. [Daniel Scavinschi] era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică precum însuși n-o ascundea. NEGRUZZI, S. I 206. 2. Înfățișare a corpului; talie, făptură; trup. Statura lui s-a proiectat pe zare, încovoiată, lungă, amărîtă. TOPÎRCEANU, B. 99. Ea, cea mai scumpă-ntre femei! Cuvintele-i ca mustul, Ca palmul e statura ei. COȘBUC, P. II 217. Dan, bătrînul cu suflet luminos, Înalță-a lui statură și zice maiestos... ALECSANDRI, P. A. 172. ◊ Loc. adv. (Învechit, în legătură cu modul de a picta sau de a sculpta) În toată statura = din cap pînă în picioare, în întregime. Portretul său... făcut... chiar pe păretele etacului princiar în toată statura, cu coroana pe cap. HASDEU, I. V. 96.