statornic definitie

12 definiții pentru statornic

STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. 2. (Despre așezări omenești, despre populații etc.) Care nu-și schimbă locul; stabil, fix; temeinic, consolidat. – Din stat3 (după datornic etc.).
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. 2. (Despre așezări omenești, despre populații etc.) Care nu-și schimbă locul; stabil, fix; temeinic, consolidat. – Din stat3 (după datornic etc.).
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -e, adj. 1. (Despre persoane, p. ext. despre păreri, sentimente, atitudini etc.) Care nu se schimbă ușor, care are tărie sufletească; constant, hotărît, ferm. Era plină de bunătate, statornică în iubire ca și în ură. CĂLINESCU, E. 30. Cărțile ne sînt prietini statornici. SADOVEANU, O. VI 443. Se îngrijea... de soarta ogorului părintesc, o dată încăput pe mîna nestatornicului Constantin. GALACTION, O. I 119. ◊ Expr. A fi statornic la vorbă = a se ține de cuvînt. Așa am fost eu răbdător și statornic la vorbă în feliul mieu. CREANGĂ, A. 70. ♦ Neclintit. Dar n-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Nebuneasca... sumeție [a lui Carol al XII-lea] se sfărîmă în sfîrșit de statornica cumpănire a lui Petru I. NEGRUZZI, S. I 177. 2. Care e mereu la fel, care rămîne în aceeași stare, neschimbător, invariabil; definitiv. Statornică-i trecea viața, Cum trece-n farmec dimineața P-un cîmp frumos și plin de flori. COȘBUC, P. II 260. Nu se putea face abatere de la principiul nostru statornic. CARAGIALE, O. III 219. Legenda lua o formă statornică. ODOBESCU, S. I 204. 3. Care nu încetează, care durează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. Vîntul era statornic, dar ușor, astfel încît nu fura zgomotele primejdioase. DUMITRIU, N. 118. Un zîmbet statornic în colțul gurii, care dispărea numai cînd nu știa lecția, îi cîștigase simpatiile colegilor. CĂLINESCU, E. 73. Numai astfel ar fi putut ciștiga o înrîurire adîncă și statornică. GHEREA, ST. CR. II 99. ◊ (Adverbial) Trofin mesteca statornic, muncind din greu cu fălcile. DUMITRIU, P. F. 14. ♦ (Adverbial) Cu persistență, cu perseverență. Se grăbea tare, gifîia și urca statornic în zăpadă pînă la genunchi. DUMITRIU, V. L. 73. 4. Care nu-și schimbă locul, care este stabil, fix; temeinic, consolidat. Pieptănarul îmi tot cîntă-n ureche să mă iau cu dînsul că are bordei statornic. CAMILAR, N. I 403. Ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească dușmanii. SADOVEANU, Z. C. 40. Abia acum începe să se așeze o viață mai statornică de-a lungul acestui țărm al Dunării. VLAHUȚĂ, R. P. 17. Lui Apolon însă îi ardea... de a-și alege pe uscat un lăcaș statornic, de unde să răspîndească printre oameni lumina prevestitoare a oracolelor sale. ODOBESCU, S. III 295. ♦ (Despre populații, în opoziție cu flotant, nomad) Așezat, stabilit definitiv. Toți turcii care se aflau statornici sau întîmplător veniți in București. VLAHUȚĂ, la CADE.
statórnic adj. m., pl. statórnici; f. statórnică, pl. statórnice
statórnic adj. m., pl. statórnici; f. sg. statórnică, pl. statórnice
STATÓRNIC adj. 1. v. stabil. 2. fixat, sedentar, stabil, (înv.) așezător, stătător. (Populații ~.) 3. stabil, (pop.) vătraș. (Țigani ~.) 4. v. consecvent. 5. durabil. 6. v. fidel. 7. v. stăruitor. 8. v. susținut. 9. v. hotărât. 10. v. neclintit.
Statornic ≠ mobil, nestatornic, trecător
STATÓRNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu-și schimbă ușor convingerile; constant. ◊ A fi ~ la vorbă a se ține de cuvânt. 2) (despre locuitori, populație etc.) Care locuiește permanent în același loc; stabil. 3) Care există fără încetare; neîntrerupt; permanent; continuu. /Din stat
statornic a 1. care rămâne în aceeaș stare: staționar, stabil; 2. fig. care nu se schimbă permanent. [Din vechiu-rom. stătoriu = lat. statorem].
statornicì v. a stabili, a regula, a fixa.
statórnic, -ă adj. (d. stat, stătător, ca datornic d. dat, dătător). Constant, care nu se schimbă ușor: om, caracter statornic. Stabil: populațiune statornică.
STATORNIC adj. 1. fix, permanent, stabil. (O așezare ~.) 2. fixat, sedentar, stabil, (înv.) așezător, stătător. (Populații ~.) 3. stabil, (pop.) vătraș. (Țigani ~.) 4. consecvent, constant, neschimbat, neschimbător, stabil. (~ în sentimente.) 5. durabil, stabil, trainic, (înv.) stătător. (O stare sufletească ~.) 6. cinstit, credincios, devotat, fidel, nestrămutat, (livr.) leal, loial, (reg.) slugarnic, (înv.) smerit. (O soție ~; prieten ~.) 7. insistent, perseverent, persistent, răzbătător, stăruitor, tenace, (livr.) persuasiv, (rar) străbătător. (Om ~ în acțiunile sale.) 8. continuu, neîntrerupt, susținut, (înv.) nepregetat, nepregetător. (Eforturi ~; preocupare ~.) 9. decis, dîrz, ferm, hotărît, inflexibil, intransigent, neabătut, neclintit, nestrămutat, neșovăitor, (înv.) nepregetător. (Om ~; caracter ~.) 10. neclintit, nezdruncinat, tare. (O voință ~.)

statornic dex

Intrare: statornic
statornic adjectiv