STĂROSTÍE, stărostii, s. f. 1. Calitate sau demnitate de staroste. 2. (Pop.) Pețire, pețit. – Staroste + suf. -ie.

STĂROSTÍE, stărostii, s. f. 1. Calitate sau demnitate de staroste. 2. (Pop.) Pețire, pețit. – Staroste + suf. -ie.

STĂROSTÍE, stărostii, s. f. 1. (Învechit și arhaizant) Dregătorie sau demnitate de staroste (1); conducere, șefie (a unei corporații, a unei bresle). În trei ani l-a întrecut pe staroste și a luat el stărostia lăutarilor de la curte. GALACTION, O. I 68. 2. (Popular) Pețire, pețit. ◊ Expr. A merge în stărostie = a merge în pețit, ca pețitor.

stărostíe (rar) s. f., art. stărostía, g.-d. art. stărostíei; pl. stărostíi, art. stărostíile

stărostíe s. f., art. stărostía, g.-d. art. stărostíei; pl. stărostíi, art. stărostíile

STĂROSTÍE s. v. isprăvnicie, pețire, pețit, pârcălăbie.

STĂROSTÍE ~i f. 1) v. A STĂROSTI. 2) Funcția de staroste. 3) Perioadă de timp cât deține cineva această funcție. /staroste + suf. ~ie

starostie f. 1. od. pârcâlăbie; 2. intendența breslelor: stărostia voia să-i dea patenta de bogasierie FIL.; 3. pețit: a merge în starostie.

stărostíe f. (d. staroste). Calitatea de staroste. Mold. Trans. A merge în stărostie, a merge în pețit, ca pețitor.

stărostie s. v. ISPRĂVNICIE. PEȚIRE. PEȚIT. PÎRCĂLĂBIE.