Dicționare ale limbii române

25 definiții pentru stâncă

STẤNCĂ, stânci, s. f. 1. Bloc mare de piatră (în munți), de obicei cu pereții drepți și colțuroși; stană. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.
STẤNCĂ, stânci, s. f. 1. Bloc mare de piatră (în munți), de obicei cu pereții drepți și colțuroși; stană. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.
STÎ́NCĂ, stînci, s. f. 1. Bloc mare de piatră, lipsit de vegetație, cu pereții drepți și colțuroși; stană, stei. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoței, și sar pe trepte de stîncă și gheață. SADOVEANU, B. 120. Trudit apoi, m-am așezat pe-o stîncă. TOPÎRCEANU, B. 87. În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. ◊ Cristal de stîncă v. cristal. ♦ (Învechit, impropriu) Rocă. Există în Banat și stînci eruptive. I. IONESCU, M. 49. 2. Fig. Obstacol, dificultate. N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri și stînci se ridică În calea ta, Lume! NECULUȚĂ, Ț. D. 40. Să vedem însă cum ocolește autorul primejdioasa stîncă de a descrie și introduce pe eroul poemei sale. MACEDONSKI, O. IV 50.
!cristál-de-stấncă (silice) s. n.
láptele-stấncii (plantă) s. m.
stấncă s. f., g.-d. art. stấncii; pl. stânci
!tálpa-stấncii (plantă) s. f. art., g.-d. art. tắlpii-stấncii
cristál de stâncă s. n. + prep. + s. f.
láptele-stâncii (bot.) s. m.
stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci
tálpa-stăncii/tálpa-stâncii s. f.
CURECHI-DE-STÂNCĂ s. v. rujă.
MUȘTARUL-STÂNCILOR s. v. mirodea.
STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)
STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.
STÂNCĂ ~ci f. Bloc mare de piatră în munți, cu pereți abrupți și cu vârfuri colțuroase. ~ de granit. ~ submarină. [G.-D. stâncii] /Orig. nec.
stâncă f. massă de piatră foarte dură înțepenită în pământ. [V. stană].
Tarpeiană (Stânca) f. partea muntelui Capitoliu, la Roma, de unde se prăvăliau cei osândiți la moarte: fig. nu departe dela Capitoliu până la Stânca Tarpeiană, căderea e vecină triumfului.
stî́ncă f., pl. ĭ (vsl. stĭena, zid, părete, peatră; ceh. stĭena, stĭenka, sîrb. sténjăk, stîncă prăpăstioasă, stenje, stîncă. V. stan și steĭ 1). Bloc de peatră în munți saŭ ape: un izvor picura din stîncă, corabia s’a ciocnit de-o stîncă.
curechi-de-stâncă s. v. RUJĂ.
muștarul-stîncilor s. v. MIRODEA.
STÎNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cîrșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)
stîncă s. v. PIATRĂ. ROCĂ.
STÎNCĂ subst. 1. Stîncești s. (Dm); 16 B I 6; RI II 197); Stîncăuți s. (Ștef). 2. + Stancu: Stînculești s.
Ribes petraeum Wulf., « Păltior, Coacăz de stîncă ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori verzi cu puncte roșii sau roz, în raceme pendente (caliciul campanulat cu marginea ciliată) Frunze deseori cu 3 lobi ascuțiți, margini dentate, ciliate, pubescente pe partea inferioară (pe nervuri). Arbust pînă la 1,5 m înălțime, tufos, lujerii se exfoliază. Fructe, bace roșii.

stâncă definitie

stâncă dex

Intrare: stâncă
stâncă substantiv feminin
Intrare: Stâncă
Stâncă
Intrare: cristal-de-stâncă
cristal-de-stâncă substantiv neutru (numai) singular
Intrare: talpa-stâncii
talpa-stăncii substantiv feminin articulat (numai) singular
talpa-stâncii substantiv feminin articulat (numai) singular