SS interj. v. st.

SST interj. v. st.

ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [Var.: ss, sst interj.] – Formație onomatopeică.

ȘT interj. Cuvânt folosit pentru a cere cuiva să facă liniște. – Onomatopee.

SS interj. v. st.

SST interj. v. st.

ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [Var.: ss, sst interj.] – Formație onomatopeică.

ȘT interj. Cuvânt folosit pentru a cere cuiva să facă liniște. – Onomatopee.

ST interj. (Uneori cu «s» repetat) Exclamație prin care se cere să se facă liniște.

st/sst interj.

șt / șșșt interj.

st/sst interj.

șt/șșșt interj.

ST interj. v. liniște.

sîst interj. – Tăceți! (ajută pentru a cere sau a impune tăcerea). – Var. sst, șit, șșt. Creație expresivă, cf. fîs. – Der. șișii, vb. (a chema; a consola, a legăna un copil care plînge); sîsîi, vb. (a pronunța un s prelungit; a gîgîi ca gîștele; a vorbi peltic), cf. sl. sysati „a sîsîi”, lat. susurrare, fr. chuchoter, germ. zischen, mag. susogni, sp. cecear etc.; sîsîitură, s. f. (sîsîit).

ST interj. (se folosește pentru a cere ca cineva să tacă, să nu facă zgomot sau să nu divulge un secret). /Onomat

st. prescurtare din sfânt.

st! int. exprimă tăcere.

1) st și șt, interj. de impus tăcere fără să strigi. V. pst și țîst.

2) st., prescurtare din sfîntu. Asta se potrivește maĭ mult în celelalte limbi romane. Româniĭ obișnuĭesc maĭ mult sf.

șt, V. țst.

ST interj. liniște!, pst!, tăcere!, (pop.) țist!, (arg.) mucles!